"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 16 octombrie 2014

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Mi-a plăcut mult de tot cum ai descris mâțele aici: "se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus". Animalele, mai mult decât oamenii, ne "obligă" să rămânem focalizați în momentul prezent. Și unui copil dacă-i pui un animal în preajmă, e cam imposibil să-i zboare gândul la altceva. De-asta cred că ne simțim atât de bine pe lângă ele (atâta timp cât sunt vii...). "Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea." E interesant cum adultul se întoarce în trecut, să observe copilul atât de absorbit de momentul prezent de atunci, încât nici nu conștientiza existența unui alt timp decât "acum". Nici chiar pe acel "acum" nu-l percepea, ci îl trăia. Frumos!
Cristina S.