Această întâmplare din vremuri demult apuse, o știu de la bunica mea.
Satul bunicilor mei, în care am copilărit, se află în mijlocul unei păduri plantate. E un sat cu multe ulițe și cu un singur drum principal și acela neasfaltat încă. Pe vremuri era un singur magazin în sat, așa că majoritatea celor trebuitoare în gospodărie trebuiau luate din Plenița, o comună cu titulatură de oraș, aflată cam la 8 km distanță peste câmpuri, sau 16 km pe drumul principal, de mașină.
În Plenița avea loc un târg săptămânal, unde se vindeau sau se cumpărau animale, cereale și alte produse făcute de mâna omului, cum ar fi butoaie sau altele asemenea. Alături era și o piață, foarte populată în ziua de târg, pentru că oameni din zeci de sate învecinate veneau aici să vândă sau să cumpere ce aveau nevoie, în piață fiind cei care aveau de vânzare brânză și legume. Acel târg încă se mai ține și în prezent și e foarte popular în zonă, fiind vital pentru majoritatea țăranilor.
Dacă nu erai din Plenița nu veneai în această localitate decât în ziua de târg, pentru că atunci găseai oferte cam pentru tot ce ai fi avut nevoie în gospodărie. Și chiar dacă nu aveai nevoie de nimic, dacă tot trebuia să vii până în Plenița, tot în ziua de târg veneai, pentru că găseai multe căruțe care să te ducă și să te aducă; în plus, era un bun prilej de revedere cu cei cunoscuți sau cu neamurile din alte sate. Și prin târg oricum treceai, să mai admiri animalele de vânzare, să mai afli prețuri și poate, cine știe, prindeai și vreun chilipir la care nu te gândeai.
După ora 11, când se spărgea târgul și piața, porneai prin Plenița luând la rând magazinele din zona centrală, pentru aprovizionare. Iar pe la amiază porneai agale spre casă, cu căruța sau pe jos, depinde cum venisei.
Într-o săptămână oarecare, bunicul meu se pregătea să meargă la târgul din Plenița cu treburi. Bunica mea torsese multă lână și se pregătea să pună războiul, pentru a țese pături. Însă avea nevoie de vopsea pentru lână, iar la noi în sat nu se găsea. Așa că îi spune bunicului meu că dacă tot merge la târg, în Plenița, să se ducă și pe la magazine și să-i cumpere vopsea. I-a explicat unde găsește magazinul și ce culoare dorește. Cum bunicul meu se pricepea la culori la fel ca mine, au necesitat explicații suplimentare. Și bunica i-a zis: "Îmi trebuie o culoare ca vișina putredă". "Aha, bine" zice bunicul și punându-și basca în cap, pornește la drum.
Pe drum se urcă în căruța unui consătean, până la Plenița. Cum era dimineață, înainte de răsărit, era cam răcoare, așa că respectivul căruțaș luase la el niște încălzitor de prună și s-au tot încălzit oamenii până la destinație.
Acolo lume multă, hărmălaie, cunoscuți... și cu fiecare cunoscut câte un păhărel de țuică, pentru că nu s-au mai văzut de mult. Când s-a terminat târgul, era terminat și bunicul meu.
Numa' că într-o sclipire de geniu, își amintește de ce i-a zis muierea: să cumpere vopsea pentru lână. Bine, nu cred că și-a amintit chiar asta, ci doar că trebuie să ajungă la magazinul ăla. Și a pornit clătinându-se spre magazin, pe care, prin cine știe ce minune, l-a găsit.
A deschis ușa, a intrat nehotărât și a rămas proțăpit în mijlocul magazinului, clătinându-se și uitându-se buimac în jur.
Văzându-l, vânzătorul îl întreabă curios: "Ce-ți trebuie, nene?"
"Păi, eu știu?!..." replică bunicul, buimac.
"Eu nici atât, nene, nu știu ce-ți trebuie", adaugă vânzătorul, amuzat.
"Păi...", încearcă bunicul meu să-și amintească, "vreau și eu... d'aia... știu și eu... d'aia, ca haia putredă". Asta a fost tot ce-a reuit să-și amintească.
Și, amuzat, vânzătorul i-a răspuns.
"Nene, eu n-am d-aia ca haia putredă, eu am d'aia ca aia țapănă!"
Și așa a ajuns bunicul meu fără vopsea acasă, în acea zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu