"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 1 martie 2011

Nopti Albe


Stiam ca ningea de cand intrasem in scara blocului, cu fulgii agatati de caciula. Dar seara m-a furat cu ale ei ganduri si n-am mai aruncat un ochi sa vad ce se intapla pe afara, pana tarziu in noapte cand, cu o cana de ceai aburinda in mana, m-am apropiat de fereastra bucatariei. Si am ramas uimit de ce am vazut afara! Desi luna martie batea la usa, afara ningea spectaculos, ca in mijlocul iernii. Chiar si asfaltul strazii era acoperit cu zapada. Si nicaieri, nicio urma. De cat timp ningea cu atata convingere nu stiu, cert este insa ca acoperise orice urma.
Am deschis fereastra. Si in mijlocul orasului, am descoparit atata liniste! Doar fosnetul fulgilor si un caine ce latra surd, in departare. Si dintr-o data m-a coplesit o liniste atat de adanca, de parca toate tristetile mele fusesera ingropate intr-un imens omat de resemnare. Stiam doar ca-mi place ce vad afara. Si, desi eram imbracat in pijamale, am decis sa ies afara pentru o plimbare.
M-am imbracat la nimereala. Am gasit niste pantaloni din Polartec, peste ei am tras suprapantalonii de schi; am luat pe mine bluza de corp din lana, un pulovar gros, cu guler si geaca de schi; mi-am tras caciula pe cap, mi-am pus niste manusi in mana si asa, incotosmanat ca si cum as fi plecat in Siberia, am inchis usa blocului in spatele meu. Fulgii m-au imbratisat de cum am pus piciorul pe scara, iar zapada a si inceput sa scartaie sub picioare. Am pornit fara nicio directie, spre stanga. Desi aveam manusi, din reflexul unui hoinar fara tinta, mi-am infundat mainile in buzunare.
Zapada afanata era imprastiata de bocancii mei. In jur liniste. Fulgii fosneau ca niste insecte pe o pagina de ziar.
Dintr-o data, in drumul meu apar niste urme proaspete in zapada, ce veneau din dreapta. Le urmez, o vreme. Eram pe o straduta paralela cu bulevardul mare. Straduta pe care ma aflam eu cotea usor stanga, urmele se indreptau spre bulevard. Asa ca am parasit acele urme. Nu aveam chef sa urmez drumul altcuiva, care nu stiam unde duce; vroiam sa urmez drumul meu catre nicaieri.
Zapada se asezase ca faina, pe jos. Printre crengile copacilor, fulgii fosneau fara incetare. Ii auzeam cum se izbeau in rapait usor de hainele mele. Era o noapte autentica de iarna, o noapte care ascundea toata mizeria orasului. Ca si cum totul in jur ar fi fost fara pata, ca si cum n-ar mai fi existat nicio patima.
Iar eu mergeam doar inainte.
In fata mea nicio urma. In spatele meu, nimeni care sa se lase calauzit de urmele mele, nimeni care sa le urmeze cu incredere. Iar urmele erau acoperite incet, incet, de zapada.
Un caine m-a reperat si a inceput sa se ratoiasca la mine. Dar, apropiindu-se, gasindu-ma fara scop, ca si el, m-a salutat atingadu-mi genunchiul cu botul. Mi-am dat manusa jos si eu si l-am mangaiat. Apoi m-a urmat o vreme, dar, brusc, cred ca si-o fi amintit el un loc mai placut prin apropiere, a plecata fara o vorba, fara nicio explicatie.
Am mers doar inainte. Si cand m-am gandit ca am mers destul si ca ar cam fi cazul sa ma intorc, am exclamat surprins: „hei, dar ce satana e asta?!”. In fata mea se afla blocul meu. Vedeam lumina din camera mea, pe care o uitasem deschisa. Am recunoscut brusc locul. Era drumul pe care mergeam spre parc. Iata si gangul de trecere pe partea cealalta a sirului de blocuri. Cand am trecut prin el, am auzit suierul vantului ca in mijlocul celui mai mare pustiu inghetat, iar sub talpa bocancilor era numai gheata, peste care alergau grabiti fulgii de zapada inghetati, purtati de vant. Si desi am pornit la plimbare spre stanga si am mers doar inainte, iata-ma acum ajungand in fata blocului meu, de unde plecasem, insa venind din partea dreapta. Nicio clipa n-am pasit pe urmele mele, iar acum abia mi le mai zaream in zapada. Se pare ca nu degeaba strada pe care stau se numeste Strada Rotunda.
Asa e si in viata: pornim la drum si mergem doar inainte, niciodata nu ne intoarcem pe acelasi drum, (unii din noi nici macar nu mai privesc inapoi la ceea ce a fost, considerant acest lucru inutil), bun sau rau, pana cand ajungem la ultima usa, pe care o deschidem si, pasind dincolo de ea, ne trezim in acelasi loc de unde am plecat... insa mai bogati.
Si eu eram mai bogat, cu sute de fulgi agatati de haine, cu imagi frumoase pe retina, cu senzatia unui par de caine in palma.
Am intrat in casa, am terminat ceaiul, am facut un dus, dupa care proaspat si revigorat, m-am pregatit de somn ca si cum abia imi incepeam ziua.
M-am bagat in pat, am stins lumina, mi-am pus ceasul sa sune si asa am observat ca era ora 3:20. Nici nu stiam daca e prea devreme, sau prea tarziu.
A fost o noapte frumoasa.
Si a urmat dimineata, cu o frantura de senzatie de liniste sufleteasca si de bine, care a durat fix pana cand m-am dezmeticit si am devenit brusc constient de realitatea care ma inconjoara.
Sfanta clipa a diminetii, cand deschizi ochii si te intinzi, inainte sa devii constient de tot ceea ce ai stocat in cosntiinta, nepretuita mai esti!

7 comentarii:

Mihaela Diaconescu spunea...

Fiecare zi este nepretuita in felul ei...si tu ai dovedit asta in jurnalul acesta. Sunt zile in care nu iti vine sa te trezesti dar cat de sarac ai deveni daca nu ai face-o si asta este minunea vietii; niciodata nu stii ce ascunde in ea ziua de azi

Anonim spunea...

Mai dau o raita pe blogul tau cand invariabil, la un moment dat, mi se face dor de tine.
Si ma bucur de fiecare data sa te regasesc, asa cum te-am regasit si in povestea asta.

Imi place felul cum te apleci sa iei pilda fiecarei povesti, fie ea si a unei simple plimbari in miezul unei nopti de iarna. (In cazul asta frumoasa asociere dintre plimbatul pe strada rotunda si "invartitul" prin viata.)

continua sa scrii ca sunt din cei ce te citesc...

Claudiu Crăciun spunea...

Cristina, o surpriza cu adevarat placuta. Chiar nu stiam ca mai dai cate o raita si pe aici :D.

Dar prin tara, cand mai dai o raita?

Anonim spunea...

salut, Claudiu ! uite...vineri ajung in Bucuresti. Am un week-end sa-mi vad parintii si prietenii - si nici un plan inca.

Claudiu Crăciun spunea...

Hm... numa' ca eu am deja plan. In acest weekend voi fi in Ciucas.
Daca stai mai mult, sau daca te intereseaza "un plan" in ciucas, da-mi de veste.

Anonim spunea...

Când povesteşti ceva, probabil că nu realizezi ce anume place cititorului. Eu de multe ori mă opresc asupra unei expresii, asupra felului cum ai ales să învârţi cuvintele. Chiar şi când scrii despre nimicuri, despre momente când nu se întâmplă mare lucru, povestea curge într-un fel aparte, în cazul de faţă liniştitor, dar, din când în când, foloseşti expresii deosebite (unele prin simplitate, altele prin imaginea pe care o evocă) care nasc zâmbete uşoare pe chip:
“ningea cu atata convingere”, “toate tristetile mele fusesera ingropate intr-un imens omat de resemnare”, “din reflexul unui hoinar fara tinta, mi-am infundat mainile in buzunare”, ”Fulgii fosneau ca niste insecte pe o pagina de ziar.”, “Vroiam sa urmez drumul meu catre nicaieri.”, ”Ii auzeam cum se izbeau in rapait usor de hainele mele.”, “gasindu-ma fara scop” (despre caine), “nimeni care sa se lase calauzit de urmele mele, nimeni care sa le urmeze cu incredere.”, “Si eu eram mai bogat, cu sute de fulgi agatati de haine, cu imagini frumoase pe retina, cu senzatia unui par de caine in palma.”, “Nici nu stiam daca e prea devreme, sau prea tarziu.”
Povestea asta curge lin şi plăcut.
Cristina S.

Claudiu Crăciun spunea...

Ai gasit acest text si acolo unde a fost publicat prima data, chiar a doua zi dupa cele intamplate! :)
Multumesc ca mi-ai spus explicit ce anume ti-a placut.