De primăvară:
"Dorul este focul care arde speranţele, dorinţele, durerile... iar cenuşa care rămâne reprezintă amintirile." Octavian Paler.
Mai jos ataşez un text pe care l-am postat pe 11 februarie 2008, dar care este la fel de actual şi acum...
Ecourile îndepărtate lăsate de frenezia sărbătorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vede câte o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva instalaţie luminoasă sau ornament de sărbătoare, iar gerul iernii aşterne tăcerea peste natura înconjurătoare. Sub pătura anemică de omăt este, totuşi, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, seminţele germinează şi se pregătesc să răsară o data cu venirea vremii favorabile. Oare oamenii ce mai aşteaptă? Care sunt semnele omeneşti care anunţă venirea vremii favorabile pentru a ieşi în viaţă, în lume? Ce am de făcut în acet an? Dar în această viaţă? Cum putem şti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Există vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Există vreo forţă care se opune vieţii, îndeplinirii rostului nostru în această viaţă? Sau totul este o expansiune inertă, o continuare a unui impuls iniţial, a unui Big-Bang de necuprins cu gândul? Există vreo provocare care echilibrează impulsul creator? Există un "NU" care să se opună lui "DA"? Şi, cea mai importantă întrebare pentru mine: cum putem afla aceste răspunsuri - singuri, sau împreună?
Mă simt ca un musafir în propria mea viaţă!
Încă mă mai întreb ce e cu mine în acest loc al vieţii? Aici am fost când am descoperit o fărâmă din adevăratul eu, aici mi s-au deschis drumuri în faţă, alegeri, la această răscruce de drumuri sunt încă şi acum. Ce mai caut aici? Aştept, stau sub acoperişul casei în care am crescut aşa cum un drumeţ nehotărât se opreşte pe timp de ploaie sub un acoperiş oarecare sau sub un copac; numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a depărtărilor. Viaţă mea nu mai e decât o amânare şi o pregătire a despărţirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide în zare, total necunoscut. Dar până atunci, continui să mă bucur de tot ceea ce viaţa îmi oferă.
Am citit odată o mică poveste: "Un călugăr budist alerga prin pădure urmărit de un tigru imens. Alunecă pe o râpă şi se trezeşte atârnând deasupra unei prăpăstii adânci şi fără putinţă de întoarcere, pentru că deasupra îl aştepta tigrul! Ţinându-se bine, observă lângă el o tufă cu fragi care crescuse într-o crăpătură a stâncii şi care avea fructe coapte. Brusc, călugărul, lăsând la o parte orice grijă, întinde mână, ia o fragă şi o savurează încântat." Asta e tot. O părere ar fi că acest călugăr era un iresponsabil inconştient care s-a apucat de mâncat într-o situaţie stresantă de viaţă şi de moarte. Dar dacă e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul să îl regretăm prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum înainte. Prăpastia reprezintă un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevăzut sau controlat decât prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea să facă în situaţia dată, călugărul? A savurat ce îi oferea mai bun clipa prezentă. Şi-a transformat spaima în încantare şi a trecut pe un nivel superior de a trăi! A reuşit să trăiască viaţa cu încantare chiar într-o situaţie în care cei mai mulţi dintre noi s-ar fi stresat teribil.
Mi-a plăcut povestea asta.
Deci, ce putem face? Simplu: încetinim ritmul până la viteza la care suntem în stare să ne bucurăm de ceea ce facem, de ceea ce ne oferă clipa. Şi asta nu îmi va încetini eficienţa, pentru că încetinesc până ajung să mă bucur, să savurez ceea ce fac, orice aş face. Iar faptul că sunt în stare să mă bucur de ceea ce fac acum, elimină stresul şi reduce mult oboseala. Deci creşte capacitatea mea de muncă, gândirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clară. Şi pot să mă ocup în continuare, cu o viaţă fericită şi organizată superior, de rezolvarea problemelor.
"Dorul este focul care arde speranţele, dorinţele, durerile... iar cenuşa care rămâne reprezintă amintirile." Octavian Paler.
Mai jos ataşez un text pe care l-am postat pe 11 februarie 2008, dar care este la fel de actual şi acum...
Ecourile îndepărtate lăsate de frenezia sărbătorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vede câte o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva instalaţie luminoasă sau ornament de sărbătoare, iar gerul iernii aşterne tăcerea peste natura înconjurătoare. Sub pătura anemică de omăt este, totuşi, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, seminţele germinează şi se pregătesc să răsară o data cu venirea vremii favorabile. Oare oamenii ce mai aşteaptă? Care sunt semnele omeneşti care anunţă venirea vremii favorabile pentru a ieşi în viaţă, în lume? Ce am de făcut în acet an? Dar în această viaţă? Cum putem şti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Există vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Există vreo forţă care se opune vieţii, îndeplinirii rostului nostru în această viaţă? Sau totul este o expansiune inertă, o continuare a unui impuls iniţial, a unui Big-Bang de necuprins cu gândul? Există vreo provocare care echilibrează impulsul creator? Există un "NU" care să se opună lui "DA"? Şi, cea mai importantă întrebare pentru mine: cum putem afla aceste răspunsuri - singuri, sau împreună?
Mă simt ca un musafir în propria mea viaţă!
Încă mă mai întreb ce e cu mine în acest loc al vieţii? Aici am fost când am descoperit o fărâmă din adevăratul eu, aici mi s-au deschis drumuri în faţă, alegeri, la această răscruce de drumuri sunt încă şi acum. Ce mai caut aici? Aştept, stau sub acoperişul casei în care am crescut aşa cum un drumeţ nehotărât se opreşte pe timp de ploaie sub un acoperiş oarecare sau sub un copac; numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a depărtărilor. Viaţă mea nu mai e decât o amânare şi o pregătire a despărţirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide în zare, total necunoscut. Dar până atunci, continui să mă bucur de tot ceea ce viaţa îmi oferă.
Am citit odată o mică poveste: "Un călugăr budist alerga prin pădure urmărit de un tigru imens. Alunecă pe o râpă şi se trezeşte atârnând deasupra unei prăpăstii adânci şi fără putinţă de întoarcere, pentru că deasupra îl aştepta tigrul! Ţinându-se bine, observă lângă el o tufă cu fragi care crescuse într-o crăpătură a stâncii şi care avea fructe coapte. Brusc, călugărul, lăsând la o parte orice grijă, întinde mână, ia o fragă şi o savurează încântat." Asta e tot. O părere ar fi că acest călugăr era un iresponsabil inconştient care s-a apucat de mâncat într-o situaţie stresantă de viaţă şi de moarte. Dar dacă e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul să îl regretăm prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum înainte. Prăpastia reprezintă un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevăzut sau controlat decât prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea să facă în situaţia dată, călugărul? A savurat ce îi oferea mai bun clipa prezentă. Şi-a transformat spaima în încantare şi a trecut pe un nivel superior de a trăi! A reuşit să trăiască viaţa cu încantare chiar într-o situaţie în care cei mai mulţi dintre noi s-ar fi stresat teribil.
Mi-a plăcut povestea asta.
Deci, ce putem face? Simplu: încetinim ritmul până la viteza la care suntem în stare să ne bucurăm de ceea ce facem, de ceea ce ne oferă clipa. Şi asta nu îmi va încetini eficienţa, pentru că încetinesc până ajung să mă bucur, să savurez ceea ce fac, orice aş face. Iar faptul că sunt în stare să mă bucur de ceea ce fac acum, elimină stresul şi reduce mult oboseala. Deci creşte capacitatea mea de muncă, gândirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clară. Şi pot să mă ocup în continuare, cu o viaţă fericită şi organizată superior, de rezolvarea problemelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu