"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 21 iunie 2014

"E mult mai bine sa fii vesel"


Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate. 

Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece. 
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.

Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy. 

Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".

Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."

Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."

Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!

Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.

Niciun comentariu: