Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.

Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.

Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 

Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.

Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.

Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...

Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 

In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.

Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.

"and we tried

and we failed

..."

Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.

Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

O lumina in noapte (pe Valea Brateiului)

Mergand pe drumul ala forestier, inaintand prin intuneric cu bocancii scrasnind prin pietrisul drumului si fluierand si strigand la fiecare cot al drumului, ca doar eram prin paradisul ursilor, prin minte-mi umbla melodia celor de la Anathema, cea de mai sus. Intunericul se rostogolea bolovanos peste noi, precum sunetele acestei melodii. Era o noapte neagra, cu cer spuzit de stele dar fara luna. Spargeam cu raza frontalelor intunericul si mergeam inainte, mereu intrebandu-ne cum va fi, dar convinsi ca o vom scoate cumva la capat. Ca doar de aceea alesesem varianta asta, din altele posibile. Parea cea mai rezonabila.

Nu eram rataciti. Ratacit esti cand habar nu ai unde te afli si incotro s-o apuci. Iar noi, desi nu eram pe unde intentionasem cand plecasem la drum si nu eram pe niciun traseu marcat si pe nicio varianta de poteca ce ar fi putut avea continuitate pana unde ne lasasem masina, totusi stiam foarte bine unde suntem si eram acolo pentru ca varianta asta o alesesem noi. Cand trecusem dimineata prin vant si ger pe culmea muntelui Bucsa, niste brazi la marginea padurii, in stanga, spre Valea Bratei, ne atrasesera atentia ca un loc numa' bun de pus hamacul. Si zgaindu-ne la brazii aia si la iarba moale dintre ei, am observat ca pe firul vaii era un drum forestier. Habar nu aveam noi, atunci, ca pe acolo ne va prinde intunericul, caci planul nostru era sa ajungem la barajul Bolboci prin cu totul alta parte. Dar cand apusul a stins soarele si amurgul ne-a lasat fara umbre, am descoperit ca din drumul forestier de pe vale Bratei, din apropierea Cantonului Bratei, nu putem urma traseul cruce rosie spre baraj datorita defrisarilor care au distrus poteca si copacii cu marcaje. Si cum n-am avut curaj sa ne avantam si sa orbecaim prin padure, noaptea, printr-o zona necunoscuta (intrarea in traseu era imposibil de gasit, nu exista decat primul marcaj, dar nicio poteca ce ar fi putut indica directia de mers), am decis sa mergem pe drumul forestier de pe Valea Bratei cu prelungire pe Paraul Strungulita, pana cand drumul se va incheia in padure cum ne informa harta, iar apoi s-o tinem de-a dreptul prin padure, urmand eventual firul vaii, pana in culmea muntelui Bucsa. Si de acolo, pe drumul cunoscut, înapoi la Padina unde ne aştepta masina. Toate bune si frumoase, numai ca pe harta noastra, cea noua, drumul forestier se termina mult mai repede decat in realitate (pe harta veche e mentionat drumul pana la intersectia cu paraul ce urmeaza dupa Duda Mare, pe harta noua drumul se incheie mult inainte de Duda Mare), iar noi neavand si harta veche, cand s-a terminat drumul am crezut ca suntem mult mai in spate decat eram in realitate, fapt ce ne-a facut sa iesim in cu totul alt loc decat cel intentionat.

Deci nu eram rataciti. Dar nici pe unde ar fi trebuit sa fim nu eram. Si era deja intuneric si mergeam pe drumul ala asteptand sa se termine si sa vedem cum vom inainta prin padure, fara poteca, spre culme. Pustiul si linistea ne inconjurau din toate partile. Nu se auzea nimic in afara de scrasnitul bocancilor nostri pe pietris si susurul apei... si de fluieratul si strigatele sperietorului de ursi. 

Mergeam si luminam drumul cu frontala si-mi mirosea a mancare. A mancare gatita la foc. "Vrabia malai viseaza", ma gandeam eu. Mergeam si incepusem sa ma inclazesc cu geaca de puf pe mine si iar imi veneau pe la nas adieri de mancare gatita. La un moment dat am dat glas inchipuirilor mele olfactive si am ramas suprins sa aflu ca si altii visau acelasi malai. Si apoi miros de fum. Ne apropiam de capatul forestierului antic care disparea in padure, in mijlocul pustietatilor, iar mie imi mirosea a mancare calda si a fum. Dar in curand, mirosul a devenit o certitudine. Nu mai era inchipuire. 

Si cum mergeam noi asa, dintr-o data apare in calea noastra, dupa o curba a drumului, printre copaci, o lumina. O lumina de foc. Si deja in urechile mele se prevaleau apocaliptic, peste mine, sunetele melodiei amintite mai sus, acelea cu incepere de la minutul 5:00 incolo. Si cand ne-am apropiat, cativa caini au dat semnalul si apoi am auzit strigate si haulituri de intampinare. Apropiindu-ne, am vazut ca era o intreaga tabara amenajata acolo. Carute cu cai, foc, acoperis improvizat, un vagon de pe vremea razboiului, fara geamuri si vreo 7-8 barbati, ce puteau fi toti tigani, sau un amestec intre tigani, tarani si ciobani. Intunericul nu m-a ajutat prea mult. Toti zdraveni, imbracati in haine jerpelite si murdare. Taietori de lemne, ca pe tot drumul forestier erau afise cu "Acces interzis! Parchet in lucru cu funicularu". Initial au crezut ca suntem "de-ai lor", si-au potolit cainii, dar cand le-am dat binete si dupa ce ne-au salutat si ei, mare minune li s-o fi parut aparitia noastra pe acolo. Evident ca nu trecuse nimeni pe drumul ala, in directia aia, sub forma de turist. N-aveai ce cauta pe acolo, nu exista nicio poteca care sa duca undeva. Si mai ales noaptea. "La ora asta?!".

Cainii latrau, tiganii taietori de lemne s-au strans in jurul nostru, iar mie imi era o sete teribila.

Am vorbit despre drum. Le-am spus unde intentionam sa ajungem, ei ne-au zis ca nu se poate asa ceva. Dar sa ramanem acolo, la ei, sa dormim acolo. Unul din ei, mai sfatos, ne-a dat cateva indicatii, dar insista sa ramanem acolo, peste noapte. Puteam sa dormim in vagonul ala, ca nu doarme nimeni acolo. Unde sa va duceti acum, noaptea? N-aveti cum trece. Nu va e frica? Mai aveti si fete cu voi. Sa stii ca s-au intamplat multe pe aici. "Sefu, nu te supara ca-ti zic, da io zic sa nu mergeti, sa stati aici. Ca s-a intamplat multe pe aici. Nu va e frica?"

Mie imi era foarte sete. Si, nu stiu de ce, dar am impresia ca sentimentul nostru general era ca ne-ar fost mai frica sa ramanem, decat sa continuam. Dupa lungi parlamentari, in care ei incercau sa ne convinga ca nu avem cum sa ajungem pe culme si in timpul carora eu am introdus cateva informatii fictive cum ca am vorbit cu salvamontistul X, care stie unde suntem si ne asteapta si ne-a zis ca o sa ne descurcam, am pornit la drum.

In spate, am auzit vocea tanguitoare a unuia mai tanar, dintre ei:

- Baaa, baaaa... se tanguia el adresandu-i-se celui ce parea sefu' lor. Baaaa, trebuia sa le zici sa ramana. Unde pleaca asa in noapte? Trebuia sa le zici sa ramana aici.

- Da' lasa-i, ma, a replicat celalat, ce vrei, sa obligi oamenii?! Daca ei nu vor!

Mergeam inainte pe drum, speriam cu frontala intunericul inaintea mea si gluga pufoaicei imi juca feste. Fosnea si-mi tot parea ca se aude ceva in spate. Si unde pana atunci privisem doar inainte, acum, din cand in cand, mai priveam si inapoi. Si continua sa-mi fie sete. Am facut un scurt popas si am baut apa. Apoi drumul a disparut si a inceput inotatul prin padure spre culmea mult dorita. Si dupa cateva peripetii am ajuns pe culme, dar am descoperit repede ca nu era culmea noastra. Si cand am gasit un stalp de marcaj si nu era marcajul de pe culmea Bucsa si nici vreun marcaj care sa se regaseasca pe undeva pe harta, ne-am intrebat cu toata sinceritatea: "unde naiba suntem?" Si incepea sa devina atat de posibil ca dimineata de luni sa ne gaseasca balaurind pe munte...

Luminile localitatilor de pe culoarul Rucar-Bran si cele de la Statia Meteo de pe vf. Omu ne-au cam lamurit, insa. Iesisem pe muchia Tataru, adica muchia din drepta noastra, nu aia din fata, spre care credeam ca ne indreptam. Si ne uitam spre creasta Bucegilor si nu intelegeam de ce nu straluceste nicio lumina nici la Releul Costila, nici la Babele si nici la Miorita. Si am ajuns in saua Strungulita fara sa mai urcam si varful Bucsa. Si ne-am bucurat ca era asa. Saua Strunga era la o aruncatura de bat.

Nicio clipa oamenii aia cu care ne-am intalnit nu ne-au dat motive sa fim suspiciosi. Au vorbit respectuos, atat cat puteau ei, ne-au dat sfaturi si, cel mai probabil, au fost tot timpul bineintentionati, desi cam insistenti cu ramasul nostru peste noapte acolo, la ei. Si ma gandeam ce efecte are asupra omului trecerea prin viata si ciocnirea de fel de fel de oameni. Cand eram flacau la tara si noaptea ma mai prindea pe camp, daca vedeam un foc in departare mergeam spre el atras ca fluturele de lumina sa caut adapost, caldura, informatii si poate chiar hrana si nicio clipa nu mergeam cu grija ca as putea da de vreun ticalos. Cand mi-am inceput ucenicia in ale muntilor si ma prindea noaptea, orice lumina vazuta in departare ma atragea intr-acolo. Cand am inceput sa merg si iarna, asemenea. Inghetat si rebegit, cand vedeam o lumina ma gandeam la semeni si o vedeam salvatoare.

Si-n vreme ce eram pe creasta si stinsesem o clipa frontalele si vedeam cerul senin si plin de miliarde de stele, cu Calea Lactee conturata ca-n imaginile de pe net, ma gandeam ca mi-ar placea sa recapat acea incredere din trecut in oameni, in semeni, astfel incat atunci cand, noaptea, voi vedea o lumina in departare, sa ma bucur, nu sa ma ingrijorez.

Sub dus fiind, in seara aia, lasam apa calda sa curga pe mine si ma gandeam ca e prima data de cand merg pe munte, cand duminica ma intorc prea tarziu din traseu pentru a mai ajunge acasa si urma sa plecam a doua zi, luni dimineata, spre capitala. Si ma bucuram ca nu ma chinuiam acum pe un scaun in masina in drumul spre casa, ci ca eram sub dus iar un pat cald si curat ma astepta la cativa metri distanta.

Apa calda se scurgea peste trupul meu obosit si lua cu ea totul, toate nevoile mele, de a gandi, de a povesti, de a scrie, precum şi multe altele. Lua cu ea totul si le ducea prin scurgere.

Ramanea doar starea aia placuta de trup obosit ce urmeaza sa se odihneasca.

Si gandul: oare ce-or fi zis oamenii aia in urma aparitiei noastre pe acolo si inca la acea ora?!

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

Moarte in dupa-amiaza

Cand a sunat alarma de la telefon, habar nu aveam ce se intampla cu mine. Nu prea intelegeam multe din cele din jur. Afara era lumina, dar geamul izolat fonic nu lasa zgomotul zilei deja incepute sa patrunda pana la mine. Dupa ce am amanat alarma m-am intins pe spate si m-am uitat in tavan. Si din nou, aceeasi senzatie de gol interior, de pustiu, m-a cuprins. Asteptam sa se umple cu ceva... si ma apasa asa, o senzatie, ca ceva s-a intamplat si trebuiue sa-mi amintesc ce. Spatele zdrelit bine in robinetul de la cada, in vreme ce ma luptam cu spalatul covorasului de baie, ma chinuia. Si in vreme ce somnul ma cuprindea, mi-am amintit. Ochii mi s-au deschis brusc si in interior am simtit cum golul ala se extinde si doare ca o bula de aer pe care ai inghitit-o din greseala. M-am intors pe o parte si am luat pozitia fetusului. As fi vrut sa nu-mi aduc aminte. Si sa nu-mi amintesc ceea ce proaspata amintire imi aducea aminte. Dar poate ca are un sens, sau un scop, amintirea asta. Prea s-a potrivit ca eu sa fiu martor al mortii. Cateva secunde mai devreme sau mai tarziu de m-as fi urnit din loc si n-as fi vazut nimic.

Intors pe-o parte, spatele nu ma mai durea. Capul greu imi amintea ca in lipsa de Spiritul Austriei, ceaiul negru cu rom Havana Club Anejo Especial poate fi un bun surogat pentru jagertee.

In vreme ce-mi adunam gandurile, alarma de la telefon m-a anuntat ca au mai trecut zece minute de leneveala in pat. Am amanat-o iar si, in aceeasi pozitie, am inceput sa rememorez intamplarea.

Desi altele imi erau planurile initiale pentru dupa-amiaza de ieri, intr-un final s-a potrivit cu o neasteptata bauta la terasa Argentine, din centrul vechi. La terasa fiind, cu un Edelweiss in mana, am observat ca, ametit cum sunt, mi-am uitat telefonul la magazin. Am sunat-o pe colega mea si am rugat-o sa ma anunte cand pleaca de la magazin, sa ne intalnim undeva pe drum si sa-mi dea telefonul.

Dand pe gat lichidul nefiltrat si rece, mi-am amintit o intamplare haioasa care tot acolo s-a petrecut, in partea cu restaurantul, nu cu mult timp in urma. O persoana din cele cu care eram la masa comandase inital o bere Silva, iar cand am aparut eu, evident, am comandat o nefiltrata Edelweiss (o bere pe care o recomand oricand). Gustand si vazand ca-i place, cand a comandat al doilea rand, a cerut la randul ei o bere Edelweiss. Barmanul, privind-o, i-a zis: "in sfarsit, te-ai hotarat sa-ti iei si tu o bere!". Flacaul a avut o bila alba din partea mea.

Vorba multa, saracia omului, si fara sa-mi dau seama timpul a trecut si colega mea m-a sunat pe numarul de pe care o sunasem eu, sa-mi spuna ca pleaca de la magazin. Am stabilit un loc de intalnire, am mai dat pe gat o gura de bere si am pornit voiniceste intr-acolo. Din mers mi-am pus castile pe urechi si am pornit muzica. Cand am iesit de la terasa si am cotit dreapta, am vazut, printre gramada de masini parcate, patru tineri care se jucau cu o minge. Si cand m-am apropiat de ei, intre o masina parcata langa ei si zidul unei case, s-au auzit niste zgomote specifice unei batai intre pisici. Unul din flacai, care mersese sa ia mingea ce le sarise acolo, a exclamat "bai, se bat doua pisici" si s-a indreptat spre locul cu pricina. Din mers, m-am abatut si eu spre trotuar. Pisicile, un motan mai mare si unul mai mic, erau in valtoarea bataliei. Cand flacaul cu mingea s-a indreptat spre ele si am aparut si eu, motanul cel mare a intrerupt batalia, l-a lasat pe celalat mai mic, pe care il pusese jos si a fugit. Totul, de la primul semnal al bataliei intre pisici si pana cand a fugit motanul acela, a durat mai putin de patru secunde. Rezultatul, insa, m-a socat. Socat a ramas si flacaul celalat, cu mingea in mana. Motanul mai mic, in urma bataii, se zbatea ca si cum l-ar fi calcat o masina pe cap. S-a zbatut, s-a tarat putin si mi-am dat seama ca el se afla deja in ghearele mortii. Flacaul acela, cu mingea in mana, a exclamat: "Bai, a omorat-o! O pisica a omorat alta pisica!".

Mie mi s-a ridicat parul pe ceafa si pe spate. M-am oprit si priveam scena. Pisoiul continua sa se zbata si era evident ca e pe moarte, ca alea sunt ultimele lui clipe. Capul il avea fixat pe asfalt si doar cu picioarele din spate isi mai arunca corpul in sus. Deschidea gura dar era evident ca nu mai poate sa traga oxigen. Ochii larg deschisi se uitau spre mine, dar nu mai vedeau nimic. Am vazut valul mortii cum i-a cuprins. Pisoiul continua sa se zbata, flacaii se indemnau unul pe altul sa nu se mai uite, iar eu am ramas inlemnit si-l priveam cum moare.

Cei de la Black Label Society imi spuneau in casti:

"My spirit is bent and there's blood on my hands

The more I'm down, the less I understand

Once so found, now so lost

I ask no questions, it's just one more bridge to cross"

Si nu puteam sa inteleg, cum naiba a fost posibil asa ceva? Cum a putut o pisica sa omoare alta pisica si inca in mai putin de patru secunde? Ce i-a facut, de i-a luat dintr-o data toate cele noua vieti legendare? E drept ca acesta, care murea, era mai mic, inclusiv de varsta, nu cred sa fi avut mai mult de 8-9 luni, insa tot mi s-a parut neverosimil sa poata fi ucis atat de repede, de alta pisica. Si ce au avut de impartit, de ce celalat a dorit sa-l omoare? Si cum de a reusit, atat de repede? Priveam si nu-mi venea sa cred. Iar agonia pisoiului se apropia de final, moartea punea stapanire pe el. Priveam impietrit.

Si mi-am amintit cat de greu moare o pisica. 

Bunicul meu a avut porumbei acasa de cand eram eu mic. Si intr-o zi a vazut motanul nostru urcat pe satra in podul careia erau porumbeii. Se plimba pe acolo, motanul. Aveam in jur de 10 ani pe atunci si erau si parintii mei la tara. Era motanul nostru favorit, al meu si al fratelui meu, iar babele din sat cand veneau pe la bunica si ne vedeau cum dormeam cu el in brate, sau cum venea si se alinta pe langa noi, ne scuipau sa nu ne deoache, ca prea bine ne intelegeam cu acel motan. Era cel mai iubit animal al nostru. 

Vazandu-l pe satra, bunicul a tras concluzia ca motanul nostru ii mananca porumbeii care ii tot dispareau si se imputinau. L-a cheamat si motanul a venit incet, alintandu-se, spre el. Bunicul a intins mana sa-l dea jos, iar motanul se mangaia de mana lui, se alinta. Era vara, toti eram in curte. Bunicul l-a luat in brate, l-a strans bine de picioarele din spate si fara de veste l-a izbit cu toata puterea de un gard de ciment. Fara sa stie daca s-a atins de vreun porumbel, fara vreo speranta ca astfel sa aiba porumbei de azi inainte, pentru ca erau destui motani in sat si bineinteles fara mila (desi motanul ii era drag) si fara sa se gandeasca ca noi, copii mici, eram la cativa pasi de el. Nu am putut nici o clipa sa inteleg de ce a facut asta. De ce, persoana la care tineam mai mult ca la tatal meu, imi ucidea tot ceea ce era mai frumos pentru mine acolo, singurul meu prieten de joaca adevarat?

Am sarit amandoi in picioare, am tipat mai rau decat daca am fi fost bagati in ulei incins si am inceput sa plangem si sa-i zicem sa-l lase in pace. Dar motanul nu a murit din acea lovitura. Insa nici bunicul meu nu s-a oprit. Timp de cinci minute, in fata noastra care tipam cu lacrimi in ochi sa-l lase, l-a lovit cu capul de acel gard. L-a calcat pe cap. L-a lovit cu o lopata... dar parca era surd. Parea ca nici pe noi nu ne aude, nici pe mama mea, fata lui, care ii zicea sa-l lase ca plangem noi. Dupa vreo cinci minute, probabil ca a obosit, s-a oprit. Nu o sa pot uita niciodata felul in care arata motanul meu drag, dupa. Insa, atata timp cat eu nu sunt capabil sa fac miracole, cred in ele. Iar atunci, probail ca am vazut un miracol. Dupa toate loviturile pe care le-a primit, motanul inca mai misca. Lipit de pamant, naucit, s-a echilibrat cum a putut el mai bine si, lipit cu burta de pamant, respirand greu, sacadat, privea cu ochii mari, fix, in fata. Desi nu mai putea nici sa miste capul, desi nu putea sa gandeasca, in privirea lui s-a vazut cea mai mare lipsa de a putea intelege „DE CE?” Nu facuse nimic, in jurul lui erau doar persoanele care erau totul pentru el si tocmai ele sa-i faca asta. Ochii lui priveau fix inainte, dar se vedea ca incearca sa ne vada pe toti. Probabil ca el nu se intreba „DE CE?”, pentru ca nu putea sa gandeasca. Insa tot ceea ce vroia el era sa scape de acolo. Brusc, s-a trezit in mijlocul dusmanilor. Si ma gandeam cu durere in suflet ca eu i-am aratat bunicului meu motanul pe satra. 

Dupa cateva clipe, a facut cativa pasi si a ramas iar lipit de pamant. Poarta era deschisa, asa ca s-a strecurat afara. A mai ramas in drum, a ajuns in fata gardului de peste drum. Acolo a stat vreo 10 minute. Am fost atat de ingrozit, incat nici nu am avut curaj sa ma apropii de el, sa vad ce are, si plangeam in continuare. Bunicul meu s-a mai inmuiat si ne-a zis. „Lasa-l ma, ca nu moare. Dar nici nu mai calca pe aici!” 

Motanul a sarit, cu un ultim efort pe gardul vecin, a cazut in partea cealalta si nu l-am mai vazut de atunci. Seara m-am uitat peste gard in gradina vecinului, sa vad daca nu cumva o fi murit pe acolo. Nu l-am mai vazut. Dar cum lucruri bune se intampla, peste un an l-am vazut in poarta unei vecine, statea la picioarele ei. La doua case distanta de noi, peste drum. M-am bucurat de parca as fi vazut un prieten care de 10 ani era dat disparut in razboi. L-am chemat si vecina ne-a spus ca e la ea de vreun an. Si, culmea, cand l-am chemat, ca un catel, motanul a venit la picioarele noastre. A doua zi a venit acasa. Era mult mai salbatic, se folosea de gheare ca un animal de prada; era mai morocanos, mai independent si mai „cu ochii in patru”. Nu mai era acelasi motan lipsit de griji, care fusese inainte. Reactiona mult mai greu la mangaierile noastre; parea mai batran si era plini de cicatrici. Dar eram fericit ca traieste.

Si ma gandesc eu acum: daca un taran in putere n-a reusit timp de cinci minute de incercari asidue sa omoare un motan, cum a reusit motanul de aseara sa omoare pisoiul ala in mai putin de patru secunde?!

Am pornit spre locul de intalnire, mi-am recuperat telefonul si, gandindu-ma la motanul meu de la tara care supravietuise, aveam un sambure de speranta ca poate isi va reveni si ala micu. Cand am trecut din nou pe langa acea masina, pisoiul era deja mort. L-am atins. Labutele deja ii intepenisera. Cativa purici ieseau din blanita lui, paraseau "locuinta" al carei sange incepuse sa se raceasca. Ochi ii avea deschisi, dar nu mai vedeau nimic.

Cei de la Anathema imi spuneau, in casti:

"We are just a moment in time,

A blink of an eye,

A dream for the blind,

Visions from a dying brain...

I hope you don't understand!"

Alarma a sunat iar, in dimineata asta. Era vremea sa plec. M-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. In drum spre metrou am vazut o pisica tarcata care mi-a taiat calea. Si mi-am amintit din nou de pisoiul de aseara. De incercarile lui zadarnice de a evada din ghearele mortii, apoi de privirea aceea rece, goala, moarta. Si m-am infiorat.

Rece, intunecata si inspaimantatoare este aripa mortii! Si falfaie mereu, pe langa noi. Mereu, la mai putin de 50 m in jurul nostru, ceva moare. Singura certitudine, in viata, e moartea.

Batrana din hypermarket

Intr-o seara eram la Carrefour sa-mi fac cumparaturile. Dupa ce am cumparat ce-mi trebuia (intrasem pentru paine si niste lapte si am lasat, in final, vreo 85 lei la casierie), cu Nenea Iancu zornaind in cosul de cumparaturi, m-am indreptat spre casierie. Si m-am indreptat spre una unde era mai putina lume. M-am asezat la rand si dupa o vreme, in fata mea o batranica s-a apucat sa aseze cumparaturile pe banda. Se misca greoi si eu eram ofticat ca iar am nimerit in spatele cuiva care o sa se mosmoneasca mult.

Am observat ca avea banii deja in mana, pregatiti. Dupa ce casiera a citit codul de bare al tuturor produselor de pe banda, i-a spus cat costa. Batranica, cu banii in mana, a exclamat surprinsa:
- "Cum adica"?

Casiera, care era putin iritata, ii vorbea repezit, cu tonul acela de "hai, mamaie, ca tii lumea in loc". I-a repetat suma, i-a aratat cu degetul spre afisajul electronic al casei de marcat si a intarit: 

- "Atata face ce-ati cumparat!"

Batranica avea o hartiuta in mana. Intamplator, am vazut ce era scris pe ea. Era o lista de cumparaturi cu ce ii trebuia si pretul fiecarui produs. Mai erau si niste taieturi pe lista aia. Si apoi, un pret total care fusese taiat de doua ori. Venise cu o lista de cumparaturi bine dramuita, de acasa, sa se incadreze intr-o suma de bani. Dar, cel mai probabil, ceva la raft nu fusese cum notase ea si acum valoarea cumparaturilor ieseau cu 8 lei mai mult si era tare nedumerita si nu avea acei 8 lei. S-a cautat fara nicio speranta, ca stia ca nu au de unde sa apara. Si se uita pierduta la produse si a ridicat neputincioasa din umeri, ca nu intelegea de ce iesise mai mult totalul si nici nu stia la ce anume sa renunte. Se misca si incet batranica si se vedea ca oamenii din jur isi pierd rabdarea, dar varsta ei ii facea sa fie retinuti. Sau teama de a nu deveni ridicoli daca protestau.

Batrana avea doar cumparaturi elementare: orez, ulei, legume, oua si altele asemenea. Nu stia la ce sa renunte, intreba cat costa fiecare lucru... asta a durat mai putin de un minut, pana m-am lamurit cum sta treaba. Cand am inteles ca de fapt cumparaturile ei costau mai mult decat avea dansa, i-am zis casierei ca platesc eu diferenta. Casiera mi-a raspuns pe un ton nu tocmai cald: 

- "Pai mai trebuioe 8 lei!".
- "Ok", i-am confirmat. 

Am evitat cat de cat privirea batranei ca imi era teama de vreo situatie penibila, insa batrana m-a privit aproape inexpresiv. Era mai mult surpriza placuta in ochii ei, decat vreo eventuala umila recunostinta.

Si-a vazut linistita de treaba, si-a asezat in sacose produsele cumparate, cu migala impusa de varsta inaintata si inainte de a pleca, dupa ce si-a luat papornita, s-a intors spre mine, a pus mana pe bratul meu drept si, privindu-ma fix in ochi, mi-a zis: 

- "Sa-ti dea Dumnezeu ceea ce oferi!" 

Si mi-a zambit. Era evident, in ochii ei, ca stie exact ce spune. 

I-am zambit si eu.

Apoi, cand a plecat, a completat: 

- "Banuiesc ca deja iti da".

Si m-am gandit cata dreptate avea. Ca tot ceea ce am in viata mea, e tot ceea ce eu am creat, sau e asa cum eu am facut sa fie. Asa ca n-am de ce sa ma plang.

Urarea batranei a fost sincera si corecta.

Patanii la locul de munca (un magazin montan). Iarna-primavara 2013

Cititi si "episodul 1", anume Patanii la locul de munca (un magazin montan). Anul 2012
In intorducerea din textul lasat in link veti gasi explicatiile necesare pentru a intelege ideea acestor intamplari. Nu mai rescriu si aici.

Iarna - Primavara 2013

07.02.2013

A intrat un flacau in magazin, cu coafura tip 220V si atitudine Kramer... de fapt, ce spun eu, nu a intrat asa, pur si simplu, ci a smuls usa din tatani!

Dupa ce s-a invartit agitat prin magazin, cateva clipe, moment in care si-a scuturat juma' din matreata din cap, s-a intors pe calcaie spre mine si, departand putin mainile de corp si aplecandu-se de sale, ca si cum ar fi dorit sa-mi tina calea, sa nu pot trece spre el si miscandu-se de cateva ori stanga-dreapta doar din mijloc, m-a intrebat brusc, ca si cum m-ar fi prins cu mata in sac: 

- Beculete aveti?

Dupa un scurt moment necesar debulbucarii ochilor, i-am raspuns hotarat:

- Nu.

- De ce?, m-a intrebat el atunci, privindu-ma tinta si miscand de doua ori stanga-dreapta doar capul, dupa care a intepenit in aceeasi pozitie ca si cum ar vrea sa ma prinda, sa imi tina calea...

Hm, buna intrebare. De ce "nu avem beculete?"

Dragii mei, ma puteti ajuta cu un raspuns? 

...........................

(Dupa ce a vazut ca nu ii raspund nimic si ca ochii mei incep iar complexul proces de bulbucare a mirare, concomitent cu ideea unui zambet care incepea sa se contureze pe la coltul buzelor, s-a dezumflat, s-a indreptat din sale si a iesit la fel de repezit, din magazin. A zbughit-o brusc in directia din care aparuse si dupa 3 secunde l-am vazut trecand in directia opusa.)

___________________________

13.03.2013

De-acum e lege! Cand cineva smulge usa din tatani, atunci cand intra, tre' sa fiu pe faza, ca e limpede ca urmeaza ceva memorabil.

Cand flacaul cu fata de Fernando de la Caransebes dadu buzna in magazin, inainte sa deschida gura, o duhoare inconfundabila imi gadila narile.

- Sefu, mi se adresa el cu subinteles, neste "parfume da firma"?

Intrebarea si-o sustinu privindu-ma smechereste pe sub sprancenele ridicate a mirare.

Nici nu-i observai din prima papornita, eram gata sa-i raspund ca nu comercializam asa ceva, cand imi dadui seama ca el, probabil in papornita aia avea parfumuri si dorea sa le vanda.

- Nu, multumesc, nu-mi trebuie, ii raspunsei eu, cu un ton care il invita sa paraseasca mai repede incaperea, de preferat sa lase si usa deschisa, pentru improspatarea aerului.

- Nu?! intreba el vadit nacajit ca nu face nicio afacere cu mine. Nu e bani? Daca nu e bani, asta e... nu ne dam cu parfume!, exclama el, zambind ironic si iesind din magazin, convins fiind ca m-a jignit.

Dupa ce iesi din magazin, iesii si eu dupa el si lasai usa deschisa si niciodata aerul din centrul capitalei nu mi s-a parut atat de curat.

Priveam dupa flacau, care disparu in floraria de langa, de unde iesi la fel de repede ca din magazinul meu. Urmarindu-l cu privirea cum se indeparteaza, intrand din magazin in magazin, gandeam: daca asa pute unu' care are "parfume da firma", atunci eu prefer "parfumele nebunelor dorinti".

Asa ca intrai in magazin si pornii melodia asta, de pe albumul amintit.

(Iar acum ascult tot albumul)

___________________________

15.03.2013

Suna telefonul fix. Raspund:

- Alo! Buna ziua, Craimont Bucuresti.

- Alo!..., imi raspunde o voce de femeie al carei ton de la bun inceput mi-a amintit de personajul lui Sean Penn din filmul lasat in link.

- Da, buna ziua. Cu ce va pot ajuta?

- Sunteti?...

- Magazinul Craimont din Bucuresti", repet eu.

- A!

- ?!...

- Sunteti?... si mormaie hotarata ceva ce nu pricep, un fel de "pa chap"!

- Poftim?

- Sunteti "pa chap"?

- Ma tem ca nu inteleg intrebarea, confirm eu.

- Sunteti magazin?, ma intreaba cu acelasi ton (vezi linkul).

- Da.

- Sunteti magazinul Craimont?

- Da, magazinul Craimont din Bucuresti ! (semnul exclama-sii)

- Sunteti...? (si ma intreaba numele firmei care detine magazinul)

- Da, confirm eu.

- Sunteti pe Calea Mosilor?

- Da, la Nr. 84.

- Sunteti la intersectia cu bulevardul Carol I?

- Nu stiu unde e intersectia cu Carol I. Suntem vis-a-vis de biserica Razvani, daca va ajuta cu ceva, completez eu, crezand ca poate cauta magazinul.

- Sunteti pe Calea Mosilor Veche?

- Da.

- A-ha! Nu ma intereseaza. La revedere. 

Si inchide.

?!

___________________________

20.03.2013

Masuram niste cordelina pentru un client. Intre timp, intra un domn si o doamna, in magazin. Se uita in jur la produsele expuse si asteapta cuminti sa termin de masurat. Dupa ce vand cordelina clientului si le vine si lor randul, doamna intreaba:

- Ce plase de tantari aveti?

- ?!

Din partea clientilor, nicio reactie. Doar figuri intrebatoare, care asteptau raspuns.

- Nu avem plase pentru tantari, le raspund eu.

- Nu?!

- Nu, le confirm eu. Aici, dupa cum vedeti, este magazin cu echipament pentru mers pe munte.

Mirati, fac cale intoarsa si se indreapta spre usa. Cand treceau pragul, doamna, foarte mirata, exclama mai mult pentru sine: "Pai si ce, la munte nu sunt tantari?!"

___________________________

20.03.2013

Azi e o zi speciala, clar!

Dupa ce un client a intrat zambind satisfacut in magazin, rasufland usurat, intampinandu-ma cu un "in sfarsit" urmat de o pauza lunga, care probabil trebuia sa-mi spuna ceva, lamurindu-ma ulterior ca "greu am mai gasit magazinul, de-o ora jumate il caut", dupa asta intrebadu-ma doar daca am deschis pana la ora 20 si apoi si-a luat talpasita, in urma cu cateva minute, tocmai ce-a intrat un alt nene in magazin.

Dupa vorba, ardelean neaos. Mirosea a fum si a slana. Nu stiu ce-o fi cu el prin capitala, ca, din ce a zis el, cum ca "n-a mai trecut demult pe aici, prin zona", deduc ca e de ceva vreme pripasit p'acilea.

A intrat in magazin pasind cu greu, tarsaindu-si sosonii si cu o papornita de rafie in mana. Mirosul amintit anterior m-a palit instant.

De cum l-am vazut, m-am intrebat care e faza cu magazinul asta, de-i atrage? Ca l-am mirosit din prima; clar, era furnizor de materie prima pentru scris. Am incercat sa iau notite, dar n-am prea reusit, asa ca redau din amintire.

- Sa traiti!, imi zice el si se duce sfoara spre vitrina.

Acolo erau corzile si cordelinele. Ii dau buna ziua si nu astept mult pana ma lamureste ce vrea.

- Neste sfoara din asta, as vre si io. Cum ii, la metru?

- Pentru unele pretul este pe metru, pentru altele este pe bucata, care poate fi de 50, 60 sau 70 de metri, ii raspund eu. 

- Si cat coasta?

- Depinde de grosime. 7,7 lei pe metru (mentionez eu pretul celei la care se uita, coarda statica de 10,5 mm).

- Aha! Toata coasta atata?

Eu am dedus ca prin "toata" se refera la toate modelele, de aici rezulta raspunsul meu. ulterior, am banuit ca el n-a prins faza cu pretul pe m si banuiesc ca a crezut ca toata bucata, de aproximativ 50 m, costa atat.

- Depinde de grosime, ii raspund eu, pretul e in functie...

- A, si cum, ma intrerupe el, aia mai groasa e mai ieftina?

- Nu, exact invers. E mai scumpa. 

- Si e 7,7 lei metru?! se mira el. 

- Aia de 10,5, da. Dar ce vedeti acolo sunt corzi pentru alpinism sau cordeline pentru alpinism utilitar, pentru ridicat materiale, nu sunt funii, incerc eu sa-l lamuresc. 

- A, nu, nu-i bai, ca mie-mi trebe' doar s-o leg de colo-colo, stiti dumnevoastra, zice el si incepe sa rada. Zici ca pretul e pe grosime?...

- Nu, pe metru sau pe bucata de un anumit numar de metri, si in functie de grosime, il corectez eu.

- ...nu, ca mie din asta imi trebuie, continua el, aratand spre o coarda dinamica de 70 m si 9,8 grosime. Cat e asta?

- Aia nu se vinde la metru, decat toata bucata de 70 m.

- Si toata e 7,7 lei? ma intreaba el radiind de bucurie. (q.e.d.)

- Nu, e 547 lei, ii stric eu bucuria!

- A, pai da, ca asta e mai multa decat un metru, d'apai nu? si-ncepe sa rada. Si care e la metru?

- I le arat pe rand, ii spun pretul fiecarei cordeline in parte, in functie de grosime, dar el are ce are cu coarda. Tot spre aia de 10,5, statica, se uita. 

- Asta ii la 7,7 lei, ziceati, nu? 

- Da, dar nu va pot da decat bucati de 50 m. Doar cordelina se vinde la metru, fara conditionare pe cantitate.

- Ce-i aia?

- Ce anume?! 

- "Condituirea" aia.

- Hm... nimic, n-are importanta.

In timp ce ii spuneam aceste lucruri, fara sa ma mai bage in seama, observa un mic topor si se uita fascinat la el.

- Ui' ce mic ii! Da'i bun, ca uite, e greu. Dai cu el! Cat coasta?

- Exact cat scrie pe el, ii raspund.

- Da' nu vad. Cat, 6,9...

Ma uit pe eticheta si-i spun pretul: 46,9 lei

- Ai, da, asa-i, iote, zice el razand, eu ma uitam invers, asa ma uitam. Si continua sa se amuze. E bun asta, concluzineaza el. 

- Bine, domne, ma anunta el, sa vin sa fac si io rost de bani ca tre' sa-mi iau si io vreo 10 m de sfoara, ca acum n-am, ca eram in trecere, vin de la un tocilar si d'aia zasai sa intru, ca n-am mai fost demult pe aici prin zona. Acum stiu. Sa traiti, imi zice el inca odata si-si ia talpasita, catinel.

In urma lui, zambind, gandeam: nu, cred ca la mine e problema. Astia toti sunt oameni normali, numa' eu vad lucrurile diferit. Asta trebuie sa fie, mi-e mai usor sa cred asta, decat sa cred ca sunt atatia... diferiti!

___________________________ 

25.03.2013

Usa se deschide si intra un domn, trecut de 40 de ani, imbracat casual dar elegant, imi da buna ziua si isi cere scuze, in avans, ca a intrat sa ma deranjeze, dar a venit si el cu o rugaminte.

- Spuneti, l-am indemnat.

- De fapt, mai mult pentru a va cere un sfat am intrat. (Asteptam sa vad ce sfat doreste, banuind ca e ceva legat de echipament sau, oricum, ceva legat de specificul magazinului). Iar el continua: m-a platit cineva pentru o treaba si m-a platit in euro. Si eu vreau sa impart banii astia la copii si vroiam sa va intreb cum e mai bine sa procedez? Sa ii dau in euro, sau sa-i schimb in lei? Dumneavoastra ce ma sfatutuiti?

...

Cred ca e limpede de inteles ca am ramas masca de uimire!

Am ingaimat cu juma' de gura ceva de genul "faceti cum doriti", iar el ca reactie, a raspuns:

- Deci e acelasi lucru, nu? Ori asa, ori asa, e la fel, nu?

Eu nu asta ii zisesem insa, daca tot o spusese, abia dupa ce a iesit din magazin cerandu-si inca odata scuze pentru deranj si probabil multumit de ceea ce "aflase", am realizat ca avea dreptate: e acelasi lucru. Ca oricui va imparti banii aia, daca ii cheltuie in Romania vor trebui schimbati in lei. Si ori de-i schimba el acum, ori de-i vor schimba ei cand vor avea nevoie sa-i cheltuie, e fix acelasi lucru. Pentru ca nu cred ca va avea vreo importanta pentru copiii lui daca vor primi, sa zicem, 100 de euro, sau echivalentul lor in lei.

Dar sa intri intr-un magazin oarecare ca sa ii intrebi pe cei de acolo cum sa imparti banii proaspat castigati, copiilor tai - in euro sau schimbati in lei, asta mi se pare absolut genial.

___________________________

27.03.2014

"Doua lucruri ma alina si ma vindeca de boala,

Damigeana cand ii plina si mandruta cand ii goala..."

Asa canta un betivan romantic si fara adapost, ce tocmai a trecut pe trotuar, prin fata magazinului, vesel, cu sticla in mana, clatinandu-se in bataia vantului. Dupa ce a trecut de magazin, s-a oprit, s-a intors, a deschis usa, a bagat capul inauntru si mi-a zis, chinuindu-si limba sa pronunte corect: 

- "Nasule, n-ai o tigara?"

I-am raspuns ca nu fumez, el s-a bucurat si m-a felicitat: 

- "Bravo! Daca ai apucat-o pe drumul asta, asa s-o tii. Eu... eh", zice el ridicand sticla, vesel, "eu am alt drum. Nasa nu-i acasa?" ma intreab el brusc, plin de speranta. (intreba de colega mea)

I-am zis ca nu e, el a ridicat sticla in semn de "Doamne ajuta", a tras o dusca zdravana si a plecat mai departe, clatinandu-se si fredonand. Lumea era a lui!

___________________________

03.04.2013

- "Buna ziua!" (voce metalica, hotarata - de parca ar fi dat onoru' in armata, in plus mai avea si o gluga trasa peste o sapca uriasa si stransa zdravan sub barbie, aratand ca un Big Foot in miniatura). "Executati si reperatii?"

- "Executam orice, oricand, oriunde. Dar numai cu arma dumneavoastra!"

Nu m-am putut abtine. 

Reactia de pe chipul interlocutorului, din pacate, nu ma pricep s-o descriu in cuvinte.

___________________________

09.04.2013

Intra un domn in magazin si, dupa ce se uita cateva clipe la produsele din vitrina, ramane cam descumpanit:

- Aaaaa... nu cred ca am nimerit unde trebuie!

- Spuneti ce va trebuie si vedem daca avem sau nu.

- Aaaa... 

Si dupa ce isi face curaj, spune repede ce vrea, insa am uitat exact ce cauta. Oricum, era o piesa importanta de la... motorul sau, ma rog, de sub capota unei masini. Nu stiu ce anume din privitul lui de afara, pe geam, il facuse sa creada ca inauntru ar putea gasi piese de masina, insa, cum nu e primul (si probabil nici ultimul) care cere asa ceva, il lamuresc ca in acel magazin sunt doar produse pentru mersul pe munte. Se lamureste si da sa plece. Dar inainte de a iesi pe usa, se intoarce atras de ceva din magazin si, dupa cateva secunde, ma intreaba:

- Ce momeli aveti?

- Poftim?!

- Momeli.

- Ce momeli?!

- De pescuit.

A, mda, are logica intrebarea lui, unii chiar asociaza pasionatii de vanatoare si pescuit cu pasionatii de munte si, intr-un final, exista echipamente comune pentru toti (cum ar fi sacii de dormit, corturi, haine, etc).

- Nu, nu avem produse de pescuit si nici de vanatoare, in afara de haine sau surse de lumina, eventual, care pot fi folosite pentru orice tip de activitati in aer liber. Insa nu avem nimic altceva pentru pescuit sau vanatoare. E un alt magazin de vanatoare si pescuit, alaturi, ii spun si ii dau indicatii cum sa ajunga.

El sta o clipa descumpanait:

- Paiii... vazusem unditele astea... si arata spre betele telescopice. Sau nu sunt undite?

- Nu, nu sunt undite, ("bun, multumesc" zice el si da sa plece, dar din virtutea inertiei verbale, eu continui cu explicatia), sunt bete de trekking

- Bete?! se mira el.

- Da.

- Bete de ce?!

- Sunt bete pentru mers.

- Pai si astea sunt pentru munte?

- Da, dar nu numai. In general sunt pentru mersul pe poteci si teren mai accidentat, in special pentru urcari si coborari, mai ales cand ai si bagaj in spate.

Ma asculta atent si ia un bat in mana si-l priveste fascinat.

- Si cum, dom'le, se merge cu astea pe munte?, intreaba el zambind, profund uimit.

- Da.

- Asa... ca ologii?

- Sunt pentru mers pe munte, pur si simplu.

Cu un chip luminat de un zambet ca si cum tocmai ce auzise cel mai tare banc al saptamanii si cu gandul, probabil, la toti cunoscutii carora abia astepta sa le spuna ce a aflat, cantareste in maini o pereche de bete Black Diamond si concluzioneaza:

- Sunt bune si pentru caini. Te aperi cu ele, nu?, intreaba el, dand din bete prin magazin, mimand apararea de niste dulai imaginari.

- Da, pot fi folosite si pentru asta.

- Pai pentru caini ar fi bune si in oras.

- Ma indoiesc ca le-ar cara cineva dupa el, prin oras, pentru eventualitatea intalnirii cu vrun maidanez suparat. In plus, alea costa 300 de lei...

- Caaat?!... se sperie omul si mai sa le arunce din mana, de parca s-ar fi temut sa nu-i cer vreo taxa, eventual, pentru cat le-a pipait. Mai bine imi iau o carja, concluzioneaza el si iese grabit, pornind spre acolo unde o fi avut omul treaba.

___________________________

26.04.2013

Pe geamul de la magazin, e un afis sub forma de sageti indicatoare, pe care scrie: "Saci de dormit", "Rucsacuri", "Alpinism", "Bocanci"..., fiecare sageata indicatoare avand si cate un "marcaj turistic", asa, ca sa prinda omul ideea despre ce e vorba in interiorul magazinului, ce anume se comercializeaza acolo.

Un nene, imbracat lejer in haine de in, albe (inclusiv pantofii), si cu o palarie usoara, tot alba, se protapeste in fata geamului magazinului si se zgaieste la ce scrie pe el. Sade acolo cateva secunde bune, timp in care isi da jos palaria si-si sterge transpiratia de pe chelie cu o batista albastra, dupa care isi scoate ochelarii si si-i aseaza pe nas. Se uita atent, iar eu, din spatele geamului, imi dau seama ca el nu ma vede. Nu priveste in magazin, ci doar citeste ce e scris pe afisul lipit pe geam.

La un moment dat, da sa se indrepte spre intrarea de la magazin, dar se razgandeste, sa intoarce iar in fata geamului... mai sta oleaca, apoi iar porneste spre intrarea in magazin. Intinde mana spre clanta, dar iar se razgandeste... apoi pune mana pe clanta, intinde gatul inapoi sa mai citeasca odata ce scrie pe geam, apoi, sovaind, deschide usa, baga capul pe usa si intreaba:

- Aveti saci de dormit?

- Da, raspund eu scurt.

Omul bulbuca ochii a mirare:

- Aveti?!!!

- Da!!, raspund, incepand s ama mir si eu.

Omul ridica atunci sprancenele a mirare absoluta. Fata lui era definitia mirarii, a uimirii absolute. Mai ca nu se inchina omul, de atata mirare.

Inchide usa si pleaca.

!!!!!!!

___________________________

16.05.2013

Bermude gri de piata, tricou alb cu guler albastru si burta inclusa, care se revarsa peste cureaua de la bermude. Sandale maro, de piele, cu ciorapi albastri, aproape pana sub genunche.

- Buna ziua! Sarma de bobinaj tineti?

- Nu. Aici e magazin cu articole pentru alpinism, drumetie, in general pt mersul pe munte.

- A-ha! Da' nu stiti, daca o tin incolo (si arata directia cu mana), gasesc pe undeva?

Incolo, adica in directia unde arata el, se intindea toata Calea Mosilor, de la Sf. Gheorghe pana la Obor. Ce altceva puteam sa-i raspund, in afara de:

- Poate gasiti. Da' tineti dreapta, i-am raspuns, fara niciun sens .

- A-ha!, exclama omul, nedumerit, si pleaca, dus pe ganduri, rumegand probabil valoarea informatiei primita de la mine.

Da, stiu, am fost rau.

\,,/

Efecte ale oboselii (de neinteles)

In ziua de sambata, 9 august, se pare ca m-a ajuns din urma oboseala ce-o agonisisem in ultima vreme.

Inca de cand am plecat de la magazin, ar fi trebuit sa banuiesc ca am urgenta nevoie de somn.

Imi achizitionasem un suport de bicicleta pentru transportat pe masina care mi-a venit in "cutiuta" (vreo 2 m lungime), la magazin si pe care l-am luat la subrat sa-l plimb pana acasa.
Am iesit din magazin, am setat alarma, am incuiat usa si am realizat ca mi-am uitat portofelul in magazin. Am pus "cutiuta" jos, am rezemat-o de zid, am descuiat usa, am dezarmat alarma, mi-am luat portofelul si cand sa ies din magazin, nu-mi mai gaseam cheile. Intr-un final le-am dibuit. Dumnezeu stie de ce, le pusesem pe calorifer. Am armat alarma, am iesit, am incuiat usa, am luat cutia la subrat si  mi-am dat seama ca am uitat telefonul in magazin. Am rezemat din nou cutia cu suportul de bicicleta de zid, am descuiat, am lasat cheile in usa sa fiu sigur ca le gaesc, am intrat in magazin, am uitat sa dezarmez alarma, m-a avertizat cu un piuit, am bagat repede codul inainte sa izbucneasca alarma si mi-am cautat telefonul. Nu-l gaseam. Am sunat pe telefonul meu de pe fixul de la magazin, mi l-am recuperat si cand sa ies, am realizat ca nu-mi gaseam cheile. Iar? Le-am cautat in buzunare, pe calorifer unde le lasasem anterior... nimic. Am refacut drumul pana unde gasisem telefonul si inapoi, m-am uitat peste tot, nimic. Pierzand ceva vreme cu cautatul asta care ma scotea din sarite, am scos capul pe usa sa verific daca mai e cutia rezemata de zid, ocazie cu care am zarit cheile acolo unde le lasasem, adica in usa. Am iesit, am incuiat usa, am luat cutia la subrat si am plecat. Dupa 50 de metri m-am intors, ca mi-am dat seama ca n-am armat alarma. Am revenit in fata usii, am rezemat cutia de perete, am descuiat, am intrat, am armat alarma, am iesit, am incuiat, am plecat, dupa care mi-am amintit ca trebuia sa dau un sms unui client cu awb-ul pentru un colet pe care urma sa-l primeasca luni. M-am intors la magazin, am trantit cutia de perete de a sarit o bucata din tencuiala si, cum imi parea ca nu s-a asezat bine, am mai trantit-o o data, mai cu naduf. Dupa care am descuiat, am dezarmat alarma, am luat foiaia cu awb-ul hotarat sa dau sms-ul de acasa, dupa care am iesit, nu inainte de a arma din nou alarma, am incuiat usa, am plecat si dupa 50 m a sunat telefonul. M-am uitat la el, ma sunau cei de la Team Guard. Cei cu alarma.
"'Mnezeii ma-sii! Ce-am mai facut?!", am gandit eu.
Nimic, ma intreabau daca eu am tot armat si dezarma alarma, sau e o eroare in sistem?
Mda... eroarea eram eu.

Am plecat spre metrou. Zapuseala mare. Sticla cu Nenea Iancu ma cam incurca, in punga in care o tineam cu aceeasi mana cu care transportam si cutia cu suportul. Daca ar fi fost rece, sunt sigur ca as fi desfacut-o si as fi baut-o acolo, in mijlocul orasului!
Am ajuns la metrou, m-am idreptat spre aparatele alea de la intrare, alea in care bagi cartela de metrou, ca sa intri. M-am oprit in fata lor si, fara a aseza jos cutia, am inceput, cu chiu, cu vai, sa ma scormonesc prin buzunare. Am scos cheile si m-am pomenit cu cheia de la apartament in mana, scormonind in locul unde ar fi trebuit sa bag cartela de metrou...
Ma, ce naiba, am innebunit? M-am uitat la cheia infipta unde nu trebuie si nu-mi venea sa cred. Si nici dus pe ganduri nu eram, ca nu ma gandeam la nimic.
Am pus cutia jos, am bagat cheile in buzunar, am scos portofelul, am scos cartela de metrou, am bagat-o unde trebuie si mi s-a deschis calea. Am intrat si am ajuns pe peron. A venit metroul. Desi era aproape ora 15, sambata, era destul de aglomerat. Am zarit un loc liber, m-am indreptat cu cutia dupa mine spre el, dar mai rapid ca mine a fost un tip cu o papornita de Billa in mana, care a ocupat locul inaintea mea. M-am resemnat, m-am indreptat catre spatiul dintre vagoane, am rezemat de metrou pachetul si m-am uitat spre tipul cu papornita de Billa, pomenindu-i, in gand, toate neamurile lui de la maimuta incoace.

Am ajuns acasa. Fata de canicula care era afara, in casa parea racoare. Am rezemat cutia de usa debaralei, langa bicicleta si am disparut la un dus, nu inainte de a-l pune pe Nenea Iancu la congelator. Dupa dus, am pornit calculatorul, am ales o lista cu Anathema si o lasat-o sa curga. M-am dus la bucatarie.
Mi-era foame. Mama ce foame mi-era! Da' pe cat mi-era de mare foamea, pe atat de mare mi-era si lenea. Asa ca am ales calea cea mai rapida. Niste oua ochiuri. Am scos ouale din frigider, am scos tigaia din cuptor, unde era stocata impreuna cu uleiul de palmier, am asezat-o pe aragaz si m-am pregatit sa aprind un ochi al aragazului, pentru a praji ouale.

Si aici urmeaza o faza pe care, cu niciun chip, nu pot sa mi-o explic.

Tigaia era pe un colt al aragazului. M-am hotarat sa aprind ochiul din coltul opus. am vazut cutia de chibrituri, am intins mana spre ea, am luat un ou, l-am spart de gratarul aragazului, dupa care... i-am desfacut coaja si i-am dat drumul sa pice, ca in tigaie, insa direct pe ochiul de aragaz pe care intentionam sa-l aprind. Galbenusul si albusul au picat pe ochiul de aragaz si se scurgeau pe langa el, pe tablia aragazului. Iar eu, ramas cu cojile oului in mana, ma uitam la ce am facut, cam cum se uita motanul meu la mine, cand il intrebam ce mai face.
...
CE MAMA MA-SII A FOST IN CAPUL MEU?! Ma uitam la ce am facut si nu intelegeam nimic. Creierul meu a fost atat de deconectat, incat a actionat mecanic niste comenzi, asezandu-le insa in ordinea in care nu trebuie. Ce-oi fi vrand sa fac? Sa aprind aragazul cu galbenusul de la ou?!
Ma uitam si nu-mi venea sa cred. Nici macar sa rad nu mai aveam chef.
Am luat cutia de chibrituri, am aprins alt ochi al aragazului, am pus tigaia cu uleiul la incins si m-am apucat sa curat bravura.
Si am reusit apoi sa-mi fac ouale si sa le manac fara alte incidente. Ouale ochiuri... ouale de gaina, e clar, da?

Dupa care m-am dus in camera si m-am zgait la calculator. Imi mai aduc aminte doar ca am vorbit oleaca la telefon in legatura cu niste planuri pentru a doua zi, m-am indreptat apoi spre baie, fiind in baie am auzit usa de la apartament deschizandu-se, mi-am dat seama ca a venit colega mea de apartament si apoi... cand am deschis ochii, eram intins in pat si soarele batea piezis in draperii, asa cum face el in fiecare zi de vara cand se pregateste sa apuna. Langa pat, era telefonul. Am auzit usa de la apartament (zgomuotul cheilor in usa ma trezisera) si, cand am luat telefonul in mana, am realizat ca era ora 19. Dormeam de aproximativ 2 ore. Zic aproximativ, pentru ca habar nu am, de fapt, cand anume m-am bagat la somn. Cand, cum, nu-mi amintesc nimic. Dar mi-e limpede, deja, ca aveam mare nevoie de somn.

Iar ziua de duminica m-a prins pe Valea seaca a Caraimanului, in Bucegi.

Luni, cand am ajuns la magazin, mi s-a reconfirmat cat de aerian am fost in ziua de sambata. Fiind inca la munca, am vandut o pereche de sandale Teva, unei doamne, cu 279 lei. Plata cu card. Si n-am observat ca pe hartia scoasa de POS era scris "plata esuata", in loc de contravaloarea sumei de incasat. Si i-am dat sandalele clientei, gratis. Nici la sfarsitul zilei, cand am scos raportul zilnic de pe casa de marcat, n-am observat ca incasarile reale de pe POS erau cu 279 lei mai mici decat spunea raportul vanzarilor.
La putin dimp dupa ce am ajuns la magazin, luni, a intrat doamna respectiva in magazin. Mi-a spus ca a cumparat niste sandale sambata. Mi-a aratat bonul si mi-a zis: "Cred ca nu s-au incasat banii pe POS". M-am uitat... avea dreptate. Si a venit ca s aplateasca sandalele.
Dar nu faptul ca am recuperat acei bani mi-a inseninat ziua, ci gestul femeii.
"Faith in humanity restored".

Parca poti sa stii?

Anselmo era un om in varsta, scurt si indesat, taran spaniol din grupurile de guerilla din spatele liniei frontului, ascunsi in munti, in partea ocupata de fascisti a Spaniei din vremea razboiului civil care a ramas in istorie pentru pasiunile si conflictele politice pe care le-a angajat, dar si atrocitatiile comise de ambele tabere. 
Robert Jordan era un tanar american inrolat voluntar in armata Republicana si trecuse linia frontului alaturi de batran, incarcati cu dinamita, pentru a pune la cale, impreuna cu cei ascunsi prin munti, aruncarea in aer a unui pod de pe teritoriul fascist.
Dupa ce au vazut podul, reintorcandu-se la tabara din munti, vorbeau la adapostul noptii:

"- Dumneata ai ucis vreodata? intreba Robert Jordan, folosind intimitatea creata de intuneric si de ziua ce-o petrecusera impreuna.
- Da, raspunse Anselmo. De mai multe ori. Da' nu cu bucrie. Eu zic ca e pacat sa omori un om. Chiar si cand e vorba de fascisti, pe care trebuie sa-i omoram. Pentru mintea mea e mare deosebire intre urs si om, si nu cred in bazaconiile tiganilor despre faratia cu lighioanele. Nu. Sunt impotriva oricui face moarte de om.
- Si totusi ai omorat.
- Da. Si am sa mai omor. Da' de-oi apuca sa mai raman in viata si dupa asta, ma voi stradui sa traiesc asa fel, sa nu fac nici cel mai mic rau nimanui, incat cred c-am sa fiu iertat.
- De cine?
- Parca poti sa stii? De cand nu-l mai avem deloc aici pe Dumnezeu, nici pe Fiul lui si nici pe Duhul sfant, oare cine o fi mai iertand? Habar n-am.
- Si acum nu mai crezi deloc ca exista Dumnezeu?
- Nu. Vai de mine! Nici vorba nu mai poate sa fie. Daca ar fi existat Dumnezeu, niciodata n-ar fi ingaduit pe lume ceea ce am vazut eu cu ochii mei. ... Bineinteles ca ii duc lipsa, fiindca asa am fost crescut: in credinta. Da' in ziua de astazi omul trebuie sa fie raspunzator fata de sine insusi."
Ernest Hemingway, in cartea despre care am pomenit aici 

Nebunia sa ne fie singura intelepciune

"This world is wonderful, so beautiful

If only you can open up your mind and see

Your world is everything you ever dreamed of

If only you can open up your mind and see

The beauty that is here"

Sa ne iubim marile bucurii si marile deznadejdi; dar sa ne uram de moarte inertia, indoiala si pasivitatea, precum nu mai putin sa ne uram tot ce ne scade ardoarea pasionata a sufletului si tot ce ne impiedica avantul absurd in lume. Pozitivi sau negativi, putin ne importa; e destul ca sufletul nostru sa vibreze. Caci este imposibi ca dintr-o mare negatie sa nu izbucneasca o mare afirmatie; acelasi foc palpita in marile negatii ca si in marile afirmatii. Trecerile mari nu se pot face decat pe culmi. Nu rezulta extazul din flacarile care ne ard in negatii grozave, in negatii mari si nesfarsite? Nebunia sa ne fie singura intelepciune.

Diferenta dintre mine si ceilalti oameni: eu am murit de nenumarate ori, pe cand ei n-au murit niciodata.

Iubirea e o fuga de adevar. Si iubim cu adevarat numai cand nu vrem adevarul. Iubirea impotriva adevarului, iata o lupta pentru viata, pentru propriile extazuri si pentru propriile greseli. Dorim iubirea numai pentru a nu fi contrafacuti si falsificati de adevar si de cunoastere. Caci existam numai prin iluziile, deznadejdile si greselile noastre, deoarece numai ele exprima individualul.

...

O mare iubire nu exista fara o mare renuntare. Nu poti avea totul decat in momentul cand nu mai ai nimic.

______________________________

Emil Cioran, in "Cartea Amagirilor"

"Dovada ca omul se trage din maimuta"

Marti, 24. iunie. 

Din nou m-am trezit cu greu si in dimineata asta. Pe la 11:45 abia am reusit sa ma dezlipesc de pat. red ca mi-a curs ceva lipici prin asternut, aseara. Am dormit cu geamul deschis si auzeam zgomotele zilei de afara. Cand am reusit sa-mi dezlipesc genele, pe langa draperii patrundea o lumina placuta, inauntru. Nu avea nimic din amintirea arsitei, aceasta lumina si m-am gandit: "sa vezi ca e innorat, afara!". 

Dar se pare ca lipiciul ala din pat a fost de buna calitate, ca tot nu ma puteam desprinde de asternut. Cu ochii carpiti de somn, am zarit jos, langa pat, alaturi de telefon, baladeur-u MP trois. L-am adunat, l-am pornit, am pus castile pe urechi si am pornit melodia asta. Cel mai placut mod de a incepe dimineata. A indemnat lucrurile sa porneasca.

M-am ridicat, m-am intins a lene, mi-am facut loc spre geam si am arucant priviri furise, pe dupa draperii, afara. Lumea isi vedea linistita de treaba. Era umbra peste tot. Era innorat. Am zambit. M-am bucurat ca o sa plec pe racoare spre munca. Vedeam norii de toate felurile pe cerul larg care se deschide privirii de la geamul camerei mele si ascultam sunetele melodiei. Parca si parcul IOR se bucura de lipsa arsitei.

In mintea mea s-au facut tot felul de conexiuni legate de soare, dimineata, nori, cer, modalitate de a descrie ceea ce vezi, Hemingway si in final am zambit, amintindu-mi o chestie care avea menirea de a intari ideea stilului simplu si placut al autorului, neimpopotonat, desi n-avea nicio legatura cu ceea ce vedeam in fata. Ceea ce-mi aminteam suna cam asa: "Stiti cum spunea Hemingway ca soarele e rosu, in aceasta dimineata? Hemingway spunea: soarele e rosu in aceasta dimineata."

Am zambit si acum amintindu-mi acest lucru, la fel cum am zambit incantat si sedus de adevarul acestor vorbe atunci cand le-am auzit prima data. Chiar daca era deja ora pranzului si nu vedeam niciun fel de soare. 

In mai putin de 5 minute ieseam deja pe usa, indreptandu-ma spre treburile mele. 

Cand am iesit din scara blocului, am observat ca nu-mi stransesem bine cureaua de la sandaua dreapta. M-am oprit sa imi strang cureaua, exact pe singurul loc liber de pe trotuar, unde nu era parcata nicio masina. Cand m-am aplecat, am vazut o masina care a oprit exact in spatele meu. Vroia sa parcheze acolo. I-am facut loc. Cu sandaua stransa cum trebuie, am pornit spre metrou. Era racoare, placut. Intr-o bucata din cerul inalt, soarele isi facuse loc printre nori si se uita la mine. Se anunta o zi grozava.

Am intrat la metrou, am urcat in tren cand a ajuns la peron si dupa prima statie mi-am gasit un loc pe scaun. Undeva in dreapta mea, in spatiul dintre usi, un ciopor de adolescenti urlau si behaiau nevoie mare. Radeau zgomotos, vorbeau zgomotos, aveau gesturi repezite, spuneau tampenii, se impingeau, se injurau, baietii pipaiau fetele "in gluma" si radeau zgomotos, alaturi de ele... se distrau, se simteau bine. Unii din ei aveau niste sepci mai mari decat capul, cu un cozoroc de-a dreptul hidos, dar ca sa-l faca si mai hidos il tineau intr-o parte. Unul din ei, cel mai spurcat la gura si cel mai zgomotos, avea cureaua pantalonilor undeva pe la genunchi, daca am observat eu bine. Ma si intrebam cum poate sa mearga asa, cu pantalonii in vine. Sageti de priviri dezaprobatoare tot observam luand directia lor.

La statia "Timpuri noi" au coborat, impingandu-se si urland in asa hal, incat daca nu te-ai fi prins ca acel haos general de voci vroia sa fie buna-dispozitie, ai fi crezut ca tocmai a aruncat cineva apa oparita peste ei, ori ca a intrat ursul in mijlocul grataragiilor.

Dupa plecarea lor, era asa o liniste in metrou! Zgomotul produs de inaintarea trenului prin tunel parca nici nu se mai auzea. Un barbat care sedea pe scaunul din fata mea, cu parul carunt si o mustata alba, impunatoare, dupa ce au coborat acei tineri, a aruncat asa, o privire cuprinzatoare celor din jur, din metrou, apoi a dat din cap cu subanteles, aratand locul pe unde disparusera din metrou, un gest care spunea "i-ati vazut pe aia?!" Dupa care a pufnit, a lehamite, si a exclamat cu voce tare: "Dovada ca omul se trage din maimuta." Si apoi a mai dat odata din cap spre directia unde poposise acel ciopor de tineri. Ne-a binedispus pe toti cei care il auzisem. 

Alarma telefonului a sunat din nou. Uitasem sa o opresc, definitiv. Cu telefonul in mana, conectat la internet, o postare mi-a atras atentia: "Brana aeriana din prima... pentru ca traseele marcate sunt plictisitoare. Dooh." Curiozitatea m-a facut sa dau clic pe link-ul cu explicatii si cand am ajuns la statia Unirii, unde urma sa cobor, ceteam cele scrise acolo (la vremea aceea, erau doar mesajele postate pana la ora 12:11, inclusiv).

Si cum m-a prins citirea celor scrise, am pornit sa trec pasajul dintre cele doua magistrale, cu nasul in telefon. Toate bune si frumoase, pana la scarile ce le aveam de coborat pana la pasajul de trecere, unde am ratat prima treapta. N-am vazut-o, credeam ca urmeaza ceva mai tarziu scarile si cand n-am mai simtit pamantul sub picioare acolo unde stiam ca trebuie sa fie, am bulbucat ochii. Ma si vedeam cum intru in oamenii de pe scari, ca la popice. Din fericire, dupa ce am atins cu piciorul neasteptata prima treapta si dupa niste miscari fabuloase pentru restabilirea echilibrului, am reusit sa ma stabilizez fara sa ma intind pe scari, fara sa scap telefonul din mana si fara sa grabesc pe cineva sa coboare scarile mai repede decat intentiona. 

Cand sa ies din subteran, la scarile rulante, puhoi de lume care se uitau in sus si nu indrazneau sa urce pe scari. De parca o haita de jivine pandea afara. Cineva intra la metrou si a coborat de pe scarile rulante, fleasca. A-ha! Afara ploua, de asta nu indrazneau oamenii sa iasa. M-am apropiat de scari sa analizez situatia. Ploua bine, afara. Se pare ca s-a pornit brusc pentru ca, desi sunt atatea locuri de adapost in zona Unirii, foarte multi oameni intrau la metrou uzi pana la piele. 

Mi-am dat rucsacul jos din spate, mi-am scos geaca de ploaie din el, pe care o tin mereu acolo si, in vreme ce ma imbracam, am vazut un cuplu foarte tanar, care coborau cu scarile rulante tinandu-se de mana. Nu aveau mai mult de 20 de ani. Nu stiu unde i-a prins ploaia, dar aratau de parca tocmai iesisera dintr-o piscina. Fata avea pe ea un tricou alb, subtire si nu purta sutien. Tricoul se lipise pe sanii rotunzi si fermi, capatand culoarea pielii, iar sfarcurile erau intarite si impingeau in sus prin materialul ud. Radeau amandoi. Cand s-au terminat scarile si au facut primii pasi, am vazut cum vibrau sanii fetei cu tricoul ud lipit de ei. Era foarte frumoasa si o aparitie grozava, printre oamenii posaci care asteptau in subteran sa treaca ploaia. Mi-am amintit atunci ca unii oameni simt ploaia, iar altii doar se uda. In spatele unei umbrele mari tinuta de o doamna in varsta, care cobora pe scari, am zarit o alta fata. Bruneta, inalta, imbracata in pantaloni scurti (de blugi, cum ar spune maica-mea) si un tricou negru, uda pana la piele si ea. Parul negru si lung se ondulase de la ploaie, iar pe tricoul ei scria "Trouble Maker". Asa ca mi-am vazut de ale mele. 

Cu geaca pe mine, mi-am aruncat rucsacelul in spate si am purces prin ploaie. Cand am ajuns in dreptul KFC, imi parea ca deja exagereaza norii. Un barbat sedea drept, in ploaie, langa semafor. Astepta sa se faca verde, sa poata trece strada. Am intrat la KFC, ca imi era si foame. Am comandat ceva la pachet si ma indreptam spre usa. La cum ploua afara, nu prea ma grabeam sa ies. 

In fata usii, la adapost de ploaie, se stransesera mai multi oameni, fara a intra inauntru. Printre suvoiale de apa de afara, am vazut o femeie care impingea un carucior in care se afla un bebelus. Caruciorul avea o husa de protectie pentru ploaie, incolora, prin care copilul privea afara. Femeia a ghidat caruciorul spre scari si apoi se straduia sa-l urce, pentru a intra la adapost, la KFC. A fixat roata din fata pe prima treapta si se chinuia cumva sa o blocheze, acolo. De pe cladire se scurgeau suvoiae de apa care curgeau chiar pe husa incolora a caruciorului. De sub husa, copilul privea curios. Nu intelegea el prea multe, dar era atent. Invata.

Din grupul de oameni popositi la adapost in fata usii, un politist care fuma si-a aruncat repede tigara si cu gesturi hotarate si agile a coborat in ploaie si a ajutat-o pe femeie sa urce caruciorul, apoi i-a deschis usa sa intre inauntru. 

Eu m-am gandit ca trebuie sa ajute la ceva geaca pe care o aveam pe mine, asa ca am pornit prin ploaie. Simteam suvoaiele de apa cum curgeau peste sandale si cum intrau pe sub talpa si ieseau pe unde gaseau loc. Cand am ajuns la semaforul de la Sfanta Vineri, ploaia deja se mai domolise. Cand treceam pe langa Himalaya, se oprise de tot. Din asfalt ieseau aburi si simteam caldura emanata de trotuar. Aburi calzi, sufocanti. Deci, n-a pluat destul, n-a racorit pamantul, am gandit eu, dezamagit. Si parca auzindu-ma, ploaia a dat semne ca se pregateste sa porneasca iar.

Cand ma apropiam deja de magazin, am trecut pe langa un grup de bastinasi tuciurii care urlau, se injurau si se amenintau, in mijlocul drumului, murati de ploaie. Nu stiu ce aveau de impartit. Pe langa ei mai erau niste puradei, care se injurau la randul lor. Privindu-i, mi-am amintit de remarca barbatului din metrou, referitoare la dovezile ce sustin teoria evolutionista.

Dupa ce am ajuns la magazin, ploaia a mai continuat aproximativ o ora.

Acum e soare afara, iar urmele ploii abia trecute, deja au disparut. E soare, e lumina, e placut.

Iar eu ma uit la un filmulet excelent.