Fragment(at)

Facand curatenie prin calculatorul de la magazin, am gasit urmatorul text, salvat in luna februarie a anului 2012.

Textul este neterminat. Ciudat mi se pare faptul ca, acum, nu mai am nicio idee la ce vroiam sa ajung (pentru ca imi pare ca textul se indrepta spre ceva care, atunci, probabil se dorea spus). Nu mai am nici cea mai vaga idee cum doream sa inchei acest text, precum nici nu-mi mai amintesc cum s-a incheiat acea seara geroasa, desi imi amintesc perfect alergarea aceea si tot ce am scris ca facusem inainte.

Acest fragment, insa, ma surprinde intr-un anumit moment al vietii mele exact asa cum eram atunci si din acest motiv il postez asa cum l-am gasit, fara alte adaugiri si fara a-l incheia in prezent, cand nu mai stiu unde vroiam sa ajung, sau ce vroiam sa spun, atunci.

Imi cumparasem ceva de mancare si mai poposeam oleaca in fata magazinului, privind razele inghetate de soare cum imbaiau in lumina mormanele de zapada murdara. Eram deja in perioada cu avertizare meteo cod portocaliu pentru ger, dar inca era cald pentru ceea ce urma sa vina, dupa prognoza. Erau cam 8 grade. Bineinteles cu minus in fata.

Priveam in lungul strazii, spre soare, fara un scop precis. Oamenii treceau cu greu pe langa mine, caci intre magazin si mormanul de zapada ce strajuia strada erau mai putin de 40 de centimetri. Printre atatia straini si printre tobele de esapament care isi difuzau poluantii precum polenurile unei noi ere, m-am pomenit stapanit de un sentiment de tristete pe care nu izbuteam sa mi-l controlez. Mi se parea ca momentul magic al zilei a trecut, iar eu n-am facut nimic.

Deasupra mea era doar cerul rece, dar innecat de soare. In jur, omniprezent, frigul! Si oamenii... distanti, reci, nepasatori, mergeau ca si cum ar fi fost singuri, fara sa observe pe nimeni in jur. Efect nociv al marilor orase. Ne obisnuim cu atatia oameni care ne agreseaza intimitatea (cersetori, aurolaci, sarlatani) incat daca cineva ne opreste cu "Nu va suparati...", marim pasul si raspundem din reflex cu "Nu ma intereseaza", desi poate omul vroia sa ne intrebe cum ajunge undeva, ori alta informatie utila lui si pe care noi am fi putut sa i-o oferim. Am invatat, in capitala, ca daca vreau sa mi se raspunda la o intrebare, in special in zonele aglomerate, trebuie sa trec peste introducerile politicoase gen "nu va suparati" si sa incep direct cu problema: "Cum ajung in cutare loc?" sau "Stiti cumva unde e... ceea ce caut?". Ca daca incep cu "nu va suparati..." omul deja a fugit de langa mine cu un morocanos "N-am timp", ca tocmai scapase pe ultimii 200 de metri de doi cersetori, trei sarlatani cu super-oferte, o maicuta care strange bani pentru clopotul nu stiu carei manastiri si doua femei plus un barbat care l-au abordat cu "Nu va suparati, aveti doua minute?", povestindu-i ca sunt de la fundatia X si trang bani pentru o fetita sau un baietel bolnav de... ceva. Astfel ca nu e de mirare ca omul merge spre treaba lui, cu capul intre umeri si, eventual, castile in urechi si cu ochelari de cal. 

Si totusi, habar nu avem noi cat inseamna prezenta celorlalti! Noaptea, singuri in camera, ne simtim in siguranta, tocmai pentru ca in subconstientul nostru stim ca deasupra, in stanga, in dreapta, sub noi... e cineva. Singur sau insotit, fericit sau trist, nu conteaza. Ca atunci cand esti pe munte, noaptea, si auzi animale salbatice in departare. Te simti mai in siguranta daca stii ca dincolo de panza cortului tau mai falfaie si altele, adapostind sub ele semeni. Chiar straini de-ar fi! 

Sedeam fara rost aglomerand trotuarul, privind aiurea si temator ca am ratat momentul magic al zilei fara sa fi facut nimic. Si ce-as putea face, am gandit eu, atunci? Gand nesabuit! Cand in fiecare clipa sunt mii de optiuni, o infinitate de posibilitati...

Mi-am amintit ca Hemingway marturisea ca atunci cand se simtea blocat si nu stia cum sa inceapa o povestire, isi zicea sa inceapa cu o propoizitie adevarata. Auzea o multime de propozitii adevarate in jur. Scria una si de aici incepea totul.

Am privit si eu in jur. Cineva alerga sa prinda tramvaiul si era cat pe ce sa se imprastie pe gheata. M-am gandit cum o fi sa alerg pe ger si gheata. Si... Bingo! Asta e! Asta am sa fac! Am sa alerg, sa vad cum e pe zapada si pe cod portocaliu de ger. Nu mai alergasem din vara!

Am intrat in magazin cu hotararea luata. Mi-ar fi placut sa nu alerg singur, dar s-a intamplat sa alerg singur. 

Asteptam seara sa alerg. O seara care mi-a demostrat ca asteptarile nu-si au rostul. Esti liber sa speri, dar nu-ti face asteptari. E greu sa separam speranta de asteptarile pe care ni le facem, insa e o mare diferenta. Speranta nu-ti aduce dezamagiri.

Si, cu speranta in suflet si deloc dezamagit, seara, la 19:45, ma pregateam de alergare. Am verificat temperatura de afara. Dezamagitor. Pe cod portocaliu de ger, doar -11 grade.

Cum n-am alergat niciodata pe frig, am cam exagerat cu hainele. Pantaloni de corp de lana si peste ei pantaloni de polar grosi. Bluza de corp de lana, polar de 100, polar de 200 si peste ele un hanorac de primavara, cu gluga. Si un guler de polar care imi acoperea nasul si gura, lucru care s-a dovedit util. Si caciula Black Diamond, bineinteles.

Convins deja ca in aceasta seara imi sunt rezervat doar eu, mie insumi, pornesc cu mine la alergat. Au fost deajuns 300 de metri de alergare, ca sa inteleg ca am prea multe haine pe mine. Asa ca am dat jos hanoracul si l-am legat in jurul taliei. Si la drum. 

Cand am intrat in parc, m-a palit vantul. Zapada era bine batuta, in cateva locuri era si inghetata, dar alergatul decurgea ok. Cand am intrat pe aleea care inconjoara lacul, m-a ochit un alergator si m-a luat de iepure. Insa respira atat de suierator, de ziceai ca-si da duhul, la fix doi metri in spatele meu, incat am marit pasul si l-am lasat in urma, alergand singur pe drumul meu.

Am mai spus-o si o repet. Fiecare om are drumul lui in viata si il parcurge dupa cum doreste. Eu cunosc doar unul din miliardele de drumuri existente. E drumul meu, deci, pentru mine este cel adevarat. Cred in el! Cred in viata traita din plin, cred in bucuria simturilor si cred ca tot ceea ce face omul trebuie facut cu pasiune, chiar daca tot ceea ce este trait intens se consuma mai repede. Prefer flacara unui foc viu care lumineaza si incalzeste lucrurile in jur, deca fumul unui foc ce arde mocnit, fara a produce lumina sau caldura, dar care dureaza. Si chiar daca nu mai sunt lemne noi, alea care sunt, tot in flacari uriase vreau sa le vad mistuindu-se. Fumul si taciunii unui foc mocnit nu-mi aduc nicio bucurie, asa ca nu are importanta ca dureaza mai mult. Ce-mi pasa mie cat dureaza sau cat ar putea dura, ceva ce nu-mi aduce nicio multumire si nicio bucurie?

Si mai cred cu tarie ceva. Cred ca omului ii este interzis doar un singur lucru: sa-i faca pe semeni sa sufere.

In rest... imi amintesc ce spunea Hemingway despre imoralitate. Spunea ca imoral este un lucru care, dupa ce l-ai facut, te face sa te simti rau. Daca insa tu te simti bine si n-ai nicio remuscare, inseamna ca acel lucru nu e imoral. Personal, sunt de acord cu asta.*

Foarte putina lume in parc si asta imi prindea bine. Lacul inghetat bocna. Cate un curajos (adica inconstient) pasea mandru pe gheata lacului. O haita de caini se harjoneau pe luciul ghetii, alunecand si tavalindu-se unii pe altii, in joaca. Cativa puradei se dadeau cu saniuta. Unul zbiera "partieee" si eu ca un bosorog gandeam: "Doamne, cum mai urla astia!" si am continuat sa alerg cu ochelarii mei de cal, privind doar inainte. Am inteles de ce zbiera puradelul abia cand s-a oprit cu saniuta in picioarele mele. Ma privea in ochi, mirat si speriat, dar citeam clar pe fata lui: "Ba, tu esti surd?"

Mi-am continuat alergarea. A inceput sa sune telefonul. L-am scos din buzunar si l-am privit cu zadarnica speranta. Suparat ca mi s-a intrerupt ritmul alergarii pentru academice discutii despre contoare de apa si inchis robineti si deschis altii, mi-am continuat alergarea. O haita de caini cu stapani fluierand, vazandu-ma alergand, s-au oprit si au ciulit urechile spre mine, de parca eram o jucarie dupa care se pregateau sa fuga. M-am oprit. In rare momente din viata mea am injurat atata, insa in gand, adresandu-ma proprietarilor de potai. Dupa ce am trecut de hoarda, m-am apucat iar sa alerg, dar suna iar telefonul. Aceleasi discutii academice - acum concluziile!

...................................................

(Aici se incheie textul. Mai continea insa, in josul paginii virtuale pe care a fost salvat, o nota de subsol si o idee cu care nu mai stiu ce vroiam sa fac. Probabil ca asa vroiam sa inchei textul, dar nu mai stiu cum doream sa ajung, acolo. Las mai jos nota de subsol si ideea)

* - pentru a preintampina orice speculatie, reamitesc ca n-am spus ca incurajez imoralitatea sau ca as fi un om imoral. Inainte de orice comentariu pe aceasta tema, asigurat-va ca ati inteles ce am spus (atat eu, cat mai ales Hemingway).

De-a lungul vietii, am avut si eu parte de faptele mele imorale si stiu ca nu m-am simtit deloc ok dupa aceea. 

---

Forta de a merge inainte o avem sadita in noi. 

Puterea de a continua este la fel ca si fericirea - ea vine din interiorul nostru, desi noi cautam mereu fericirea in afara noastra si o asociem mereu cu diverse intamplari, fapte, lucruri sau persoane, ori amalgame de sentimente fara de care credem ca nu mai putem fi fericiti. Si astfel devenim sclavi ai propriilor noastre temeri de a nu ramane fara sursa fericirii noastre iluzorii.

Întuneric şi lumină (scopul vieţii)

Odată a existat un suflet care știa că el este lumină. Acesta era un suflet nou și, prin urmare, nerăbdător să trăiască experiențe. ”Eu sunt lumina”, spunea el. „Eu sunt lumina”. Totuși, nici faptul că o spunea, nici faptul că o știa nu puteau să se substituie experienței de a fi lumină. În împărăția din care venea acest suflet nu exista decât lumină. Fiecare suflet era măreț, fiecare suflet era magnific și fiecare suflet radia strălucirea luminii divine. Și, astfel, micul suflet despre care vorbeam era ca o lumânare în soare. În mijlocul luminii mărețe - din care el era o părticică - nu putea să se vadă, nici să trăiască experiența ca Cine și Ce Era el cu Adevărat.

Și, astfel, acest suflet tânjea continuu să se cunoască. Și, atât de fierbinte era această dorință, încât într-o zi Dumnezeu i-a spus:

- „Stii tu, Micuțule, ce trebuie să faci ca să-ți îndeplinești această dorință teribilă?”

- „Doamne! Ce trebuie să fac? Aș face orice!”, a spus micul suflet.

- „Trebuie să te separi de noi ceilalți și trebuie să aduci întunericul asupra ta.”

„Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.

„Ceea ce tu nu eşti”, i s-a răspuns, iar sufletul a înțeles.

Și așa a și făcut, rupându-se de Întreg, trecând chiar într-o altă împărăție. Aici sufletul a avut puterea de a trăi experiența tuturor felurilor de întuneric. Și asta a și făcut.

Și totuși, în mijlocul întunericului de necuprins, el a strigat: „Tata, Tată, de ce m-ai părăsit?” (așa cum fiecare din noi a făcut în zilele cele mai negre)

Fii lumină în întuneric și nu-l blestema.

Și nu uita Cine Ești, în momentul în care ești înconjurat de ceea ce nu ești.

Și să știi că ceea ce faci în timpul celor mai mari încercări va fi spre marele tău triumf. Pentru că experiența pe care o creezi este afirmarea lui Cine Ești - și a lui Cine Vrei să Fii.

Există unii care spun că viața este o școală și că lucurile pe care le observi și le trăiești ca experiență în viața ta au menirea de a te învăța.

Nu, nu ai venit în viața asta ca să înveți ceva; trebuie doar să demonstrezi ceea ce știi deja. În cadrul acestei demonstrații pui în funcțiune tot ceea ce știi și te creezi din nou prin experiență. În felul acesta, îți justifici viața și îi dai sens. În felul acesta, o faci să fie sfântă.

Secretul cel mai adânc este că viața nu e un proces de descoperire, ci unul de creație.

Tu nu te descoperi pe tine însuți, ci te creezi din nou. Caută deci nu să descoperi Cine Ești, caută să-ți dai seama Cine Vrei Tu să Fii.

Școala e un loc unde mergi, dacă există ceva ce nu știi și vrei să afli. Nu este un loc unde mergi dacă știi deja ceva și, pur și simplu, vrei să trăiești experiența a ceea ce știi.

Viața este o ocazie să cunoști ca experiență ceea ce deja cunoști sub formă de concept.

Poți să știi că ești generos, dar, dacă nu faci ceva să-ți arăți generozitatea, nu ai decât un concept. Poți să știi că ești amabil dar, dacă nu faci ceva pentru cineva, nu ai decât o idee despre ține însuți.

Revenim la parabola micului suflet și a soarelui. El era lumină, știa că e lumină, dar, fără să aibă în jur întunericul în mijlocul căruia să strălucească, el avea doar conștiința faptului că e lumină, dar nu știa acest lucru prin experiență.

Noi suntem aici pentru ca prin experiență să cunoaștem cine suntem. De aceea e important să ne dăm seama Cine Vrem să Fim, pentru că sufletul nostru știe deja (că e lumină).

„Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.

„Ceea ce tu nu eşti”, i s-a răspuns, iar sufletul a înțeles.

Deci tot ceea ce trăim și ne aduce durere, suferință, întristare, sentimente negative, este tot ceea ce noi nu suntem. Este întunericul în mijlocul căruia trebuie să ne amintim că noi suntem lumină... și să strălucim.



Text bazat pe o scriere de N.D. Walsch

Despre Cuvinte

O combinatie dementiala: Celelate Cuvinte fara cuvinte si vocea lui Florian Pitis

"Cuvintele sunt mijlocul de comunicare cel mai putin eficient, pentru ca ele sunt expuse la interpretari gresite si cel mai adesea sunt prost intelese. Si asta deoarece cuvintele sunt doar niste sunete rostite care inlocuiesc sentimentele, gandurile si experienta. Ele sunt simboluri, semne, embleme, dar nu sunt Adevar, nu sunt realitatea.

Cuvintele pot sa te ajute sa intelegi ceva. Experienta iti permite sa stii.

Dar oamenii dau mare importanta cuvintelor si atat de putina experientei, incat unii, atunci cand traiesc o experienta care e diferita de ceea ce au auzit, in mod automat abandoneaza experienta si iau de bune cuvintele, cand ar trebui sa fie exact invers.

Experienta si sentimentele noastre reprezinta ceea ce noi stim faptic si intuitiv despre acel lucru. Cuvintele incearca doar sa simbolizeze ceea ce stim si adesea pot sa produca confuzie."

N. D. Walsch (citat aproximativ)

O cale greșită

Apuci pe o cale greșită dacă mergi pe urmele unui înțelept, când nu ești înțelept tu însuți. Mai devreme sau mai târziu obosești, îl părăsești, rupi cu el, fie și numai din pasiunea de a rupe, îi declari război lui și tuturor celorlalte lucruri, începând cu idealul pe care nu l-ai putut atinge.(...)
Nu-i confortabilă condiția celui care, după ce i-a cerut înțelepciunii să-l izbăvească de el însuși și de lume, ajunge s-o urască, să nu vadă în ea decât o nouă constrângere. 

Emil Cioran, în "Căderea în timp"

Amintire cu bucluc

Pe la mijlocul săptămânii trecute, într-o seară în jur de ora 21, cum ședeam eu cu mâna la falcă și meditam în baie, deodată am fost trezit din reverie de "cântece de popă". Acele sunete enervante care-mi trezesc mereu amintiri neplăcute, pentru că în ultimii 15 ani nu mai aud aceste "cântece" decât la nunți și înmormântări, ori în preajma sărbătorilor când popa nu vrea să iasă din casă până nu-i bagi ceva în sutană. Mi-am ciulit urechile, dar nu m-am dumirit de unde se auzeau. Speram ca vreun cre(ș)tin să fi decis să-și sfințească locuința, pentru că nu doream înmormântare pe scara blocului.

Si tot auzind jeluiturile pe post de rugăciune, mi-am amintit de ultimul Crăciun pe care l-am prins în Craiova.

Eram singur acasă. N-am auzit popa cântând pe scară că dacă-l auzeam nu-i deschideam. Luat prin surprindere însă, când a sunat la ușă am deschis fără să mă chiorăsc pe vizor și astfel m-am pomenit cu sutana neagră în casă. A început slujba, s-a dus și a spoit prin casă cu apă sfințită sau mai știu eu ce, l-am lăsat să intre peste tot și la final, reîntors in holul din faţa uşii de la intrare, mi-a întins crucea în față s-o ștampilez. Pentru că sunt un adept al cutumelor strămoșești, n-am avut nimic împotrivă cu a mă închina și a mima stampilarea crucii.

Apoi părintele îmi zice "Crăciun Fericit", îi zic și eu și-i deschid ușa. Dar el nu iese. Se întoarce, se învârte, mai dă de două ori cu apă sfinţită prin casă și-mi mai zice odată "Crăciun Fericit". Îi mulțumesc din nou și-i urez iar acelaşi lucru, cu mâna pe clanța ușii. Dacă vede părintele că nu-i intră nimic în sutană, îmi zice:

- Dacă doriți un calendar ortodox?... îmi dați mie banii și vi-l aduce colegul.

- Nu, mulțumesc, nu-mi trebuie!

- Are toate sărbătorile creștine în el... e sfințit.

- Serios?!...

- Da!

- V-am mai zis, nu-mi trebuie.

Îmi mai zice odată "Sărbători Fericite", se foieşte, parcă nu s-ar lăsa dus, dar işi ia inima-n dinţi și pleacă într-un final, tare cătrănit.

(Ăsta venise să mă spele de păcate în fața Domnului şi să-mi binecuvânteze casa, nu?)

La cât de supărat a plecat, m-o fi "binecuvântat" în biserică, mă gândesc, având în vedere că in acea seară, după ce am auzit acel preot în scara blocului și mi-am amintit mustăcind întâmplarea, când mă întorceam pe la ora 23 de la o scurtă alergare, cu ochii la niște potăi care se încăieraseră, am îndoit cu freza colțul unui semn cu trecere de pietoni...

Viata inseamna Azi, inseamna Acum

"Trecutul poate fi șters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din fața viitorului nu te poți sustrage." Așa spunea Oscar Wilde.  

Timpul șterge tot, de fapt. Odată ce o întâmplare, un gest, viața unei ființe sau orice altceva s-au încheiat, ele nu mai există faptic, ci doar în amintirea celor care le-au fost martori, ori ca semn lăsat în urmă. Un cutremur ține maxim două minute, dar poate lăsa urme vizibile timp de milenii. La fel și viața unui om.  

Ceea ce a fost, fost rămâne, ceea ce va fi vom vedea, însă ceea ce este acum contează cel mai mult. A trăi înseamnă prezent, nu ceea ce a fost sau ce va fi.  

Timpul șterge tot, dar asta nu înseamnă că "vindecă rănile" fără a lăsa urme, cicatrici. Mă refer strict la întâmplare, nu la urmări.  

Să luăm un exemplu: dacă mă îmbolnăvesc de vărsat de vânt, odată ce boala se va sfârși, ea nu mai există. Timpul nu stă pe loc, așa că vărsatul de vânt la un moment dat se încheie. Asta însă nu înseamnă că nu vor fi urmări (de exemplu semne, care, într-un fel sau altul, îți vor influența restul vieții tale). Timpul nu va putea face ca boala respectivă să nu fi fost, ci doar ca ea să se încheie la un moment dat. S-o "șteargă". Dar dacă rămân cicatrici, asta nu înseamnă că restul viitorului, odată devenit prezent și înainte de a se preface în trecut, ar trebui trăit cu regretul semnelor lăsate de boală. 

Prezentul e o variabila. Azi la ora 11 e prezent, la fel și la 12, precum și la ora 13, după cum înaintează minutarul ceasului. Dar la ora 12 putem acționa astfel încât o influență a trecutului de la ora 11 să nu mai acționeze și asupra prezentului de la ora 13. 

Dacă ai greșit ceva în trecut și acum realizezi, prezentul îți oferă șansa să îndrepți efectul greșelilor din trecut, sau să le diminuezi. 

Viitorul inevitabil va deveni prezent, iar prezentul în fiecare clipă se transformă în trecut. Deci, tot ceea ce contează, e ceea ce faci acum (nu ce crezi că ai putea face - un prezent netrăit, sau ceea ce deja ai făcut - un prezent trăit deja, deci consumat). 

Tot ce vreau eu să spun cu toată logoreea asta determinată de cuvintele lui Wilde e că odată ce un om a murit, mort rămâne, iar timpul nu face decât să ne șteargă de pe suprafața pământului, prin faptul că ne dă un număr limitat de ani, care curg constant, fără oprire. Odată ce-ai murit, mort rămâi și astfel timpul vieții tale, prin trecerea lui, te-a șters de pe pământ (sau te-a transformat în altceva). 

Si că de fapt din fața prezentului nu ne putem sustrage. Din fața viitorului o putem face, folosind ușa morții. 

Știu deja că nu te poți bucura decât de o singură zi odată și că asta e întotdeauna ziua în care ești. Va fi azi toată ziua până în noapte și mâine va fi azi din nou.  Ăsta e lucrul cel mai important pe care l-am învățat până acum. 

Căile vieții (alegerea mea)

"Călugărițele ne-au învățat că viața o străbatem pe două căi: calea naturii și calea suferinței. Trebuie să alegi ce cale vei urma.

Prin calea suferinței nu cauți plăcerile vieții. Accepți să fii neglijat, uitat, respins, accepți jignirile și loviturile.

Prin calea naturii nu cauți altceva decât desfătarea, îi convingi și pe ceilalți să-ți facă pe plac, îți place să-i conduci, să faci doar ce vrei. Găsești motive să fii nefericit chiar dacă întreagă lume e fericită, iar iubirea zâmbește tuturor lucrurilor din jur.

Călugărițele ne-au învățat că toți cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea.

N-o să-mi pierd calea, orice s-ar întâmpla..."

Așa începe filmul "The tree of life" un film fără alternative, care nu lasă loc decât fie pentru "îmi place la nebunie, mă fascinează, mă acaparează", fie pentru "nu pot să-l văd până la capăt". Eu mă aflu, fără doar și poate, în prima categorie.

În ceea ce privește căile vieții, eu am ales demult: calea naturii (Doamne, cât de mult îmi amintește citatul amintit mai sus de romanele lui Hesse, cu neostoita luptă interioară între natural și spiritual!). Și, în ciuda sau tocmai datorită acestei alegeri, pot spune că am parte de suficientă suferința, poate chiar mai multă, uneori, decât dacă aș fi ales "calea suferinței", cu singura diferență (una MARE) că pe calea aleasă de mine găsesc suficiente motive să fiu nefericit, chiar dacă întreaga lume e fericită și iubirea zâmbește peste tot în jurul meu...

Și nu cred c-o să-mi pierd vreodată calea asta. "Călugărițele" au spus că "cei care merg pe calea suferinței își vor găsi fericirea", dar n-au zis nimic despre calea cealaltă. De va mai fi posibil, la final, va voi spune eu ce am găsit...

Cât despre film, mă bucur că Hollywood-ul poate scoate "pe piață" așa ceva!

Masina pe care mi-o doresc

Iat-o!

Asa ceva mi-ar placea si mie sa detin.

Am intalnit-o in Saua Laptici din Bucegi, duminica 03.06.2012. Avea numar de Elvetia, iar posesorii ei (un cuplu) vorbeau germana. Deci erau si ei elvetieni. M-au salutat romaneste, cu probabil unele din putinele cuvinte pe care le stiau din limba romana: "buna ziua!" Si buna mi-a fost!

Si inca visez la o asa masina!

 

Imi place si pentru ca se incadreaza in peisaj.

Cum i-ar sta acestei masini, intr-o parcare la Mall?!

"Probabil ar arata ca si un tip in smoking si pantofi facand drumetii prin munte", spunea cineva.

Si mare dreptate are, cu singura diferenta ca smokingul si pantofii eu ii asociez mai mult cu teatrul, cu Tudor Gheorghe, cu Opera... decat cu Mall-ul.

Dar ce stiu eu?

Stiu ca-mi place masina si ca sus, in partea de deasupra capotei, e un pat tare confortabil.

Ce frumos s-ar auzi rapaitul cadentat al ploii pe capota masinii, acel sunet atat de drag noua, astora care plecam cu cortul de acasa!

Iar o astfel de masina, dupa cum se observa, are doua locuri in fata si mult spatiu in spate; deci e pentru doi. Pentru ca fericirea are farmec doar daca ai cu cine s-o impartasesti. Asta e ceea ce simt eu.

Am cunoscut si intalnit, de-a lungul timpului, destui solitari. Barbati si femei care pornesc la drum singuri, prin salbaticia muntilor, dormind noaptea in cort sau in diverse adaposturi, tot singuri.

Interesant spiritul lor de libertate. Insa, oricat de mult imi place mie muntele, daca as sti ca dupa o zi de hoinareala in singuratate ar urma sa petrec si noaptea, singur, pe creste sau prin paduri... ei bine, as prefera o imbratisare sau compania celor dragi mie, chiar daca aceasta s-ar intampla intre betoanele orasului. Ar fi cu siguranta mai placut, pentru mine, decat singuratatea in mijlocul naturii.

Desi, in esenta, sunt un singuratic, compania altora ma face sa ma simt nu doar in siguranta ci, in functie de imprejurari, chiar fericit.

N-am cunoscut niciodata fericirea in singuratate (desi momente inaltatoare am avut, date de o melodie, o carte, un film bun sau un peisaj), in afara de momentele cand am primit vesti imbucuratoare despre cei pentru care eram ingrijorat.

Da. Masina de mai sus mi se potriveste. E pentru mine si inca o persoana. Si e mai mult decat de ajuns.

Cu melancolie, despre "barbari"

"Din pacate, doamnelor si domnilor, ne lipsesc cuvintele necesare pentru a evita confuziile.

Daca zici ca ti-e dor de putina barbarie, risti sa apara langa tine un terorist cu bomba pregatita in geanta.

Daca zici ca nu-ti plac barbatii care se folosesc de farduri ca femeile, te poti trezi langa un nespalat.

Recunoscand ca ai dubii in legatura cu modul in care e inteles progresul, poti simti venind, de undeva din preajma, miros de pestera.

Declari ca te deranjeaza ipocriziile si vezi aparand niste brute sincere.

Nu mai vrei exces de rafinament si te pomenesti in fata unui exces de mitocanie.

Il invoci pe Rousseau si vorbesti despre "intoarcerea la natura", cu gandul la zgomotul unui rau sau la o pasare care zboara, si, in clipa urmatoare, iti amintesti ca din natura fac parte si plosnitele.

Nu mai vrei sa respecti niciun fel de dogma si auzi ca unii nu mai respecta nimic.

Ai vrea sa fii natural si chiar atunci cineva scuipa langa tine.

Te-ai plictisit de etichete fade, dar, inainte de a te lamuri ce vrei sa pui in loc, vine,

pentru a-ti propune, in locul stilului, o lipsa totala de stil, un badaran care tropaie stergandu-se de noroi pe covor.

Va spun toate acestea, doamnelor si domnilor, fiindca tin sa evit confuzia dintre bruta si barbar.

Cand zicea ca 'timpul rafinamentelor a trecut, avem nevoie de barbari', Charles Louis Philippe nu se gandea la bestii.

Nici la mitocani.

Si de ce n-as recunoaste?

Pe mine, semidoctii ma sperie mai mult decat analfabetii.

In plus, m-am dumirit ca nu exista nefericire pentru imbecili."

Octavian Paler

Sunt clipe, pur si simplu!

Imi amintesc senzatiile pe care le traiam pe stanca din imagine. Eram la inceput de drum in ceea ce inseamna ascensiunile montane, dar eram deja cucerit pe vecie. Vantul sufla cu putere iar daca strigam, nu-mi puteam auzi ecoul, purtat de vant in alte directii. Sunt stari de beatitudine maxima, ce nu pot fi exprimate in cuvinte. Sunt clipe ce nu pot nicidecum sa fie masurate in secunde, minute sau ore. Sunt clipe, pur si simplu! Cu o vioiciune extraordinara, revedeam vremurile si intamplarile trecute si presimteam ce va urma. Toate acele vremuri au trecut; cele ce vor urma vor trece si ele; trupul va fi sfasiat ca o haina. Dar eu, acest eu pe care incep sa-l descopar, eu exist!

Ah, de ce cand trebuie sa vorbim despre starile de beatitudine traite de sufletul nostru suntem nevoiti sa intrebuintam imagini care nu exprima decat stari exterioare? Dinaintea Divinului exista inaltime sau prapastie, intunecime sau lumina? Numai pentru noi exista ceva sus sau jos, exista zi sau noapte. Si de aceea s-a facut El asemenea noua, caci altfel n-am fi avut nici un mijloc de a-l intelege.

Dar cum putem avea parte de aceasta nepretuita binefacere? Prin credinta, ne raspund cartile simbolice. Dar ce e credinta? La ce-mi foloseste sa cred ca este adevarata istorisirea unei intamplari? E necesar sa-mi pot insusi efectele, urmarile. Aceasta credinta insusita trebuie sa fie o stare sufleteasca aparte, neobisnuita la omul natural.
Daca putem admite ca insusi creatorul lumii a luat infatisarea creaturii sale si ca s-a aflat o vreme pe pamant in aceleasi conditii, inseamna ca trebuie sa privim faptura creata ca absolut perfecta, deoarece creatorul s-a putut uni cu ea atat de intim. De aceea in conceptul de om nu poate sa se gaseasca nici o contradictie cu conceptul de divinitate; si daca adesea ne dam seama de diferenta si de departarea pana la ea, avem cu atat mai mult datoria sa nu privim mereu numai la ticalosia si slabiciunea naturii noastre, ci sa cautam tot ce e desavarsit in noi, tot ce poate indreptati pretentiile noastre la asemanarea cu Dumnezeu.

Fara indoiala ca meritul cel mai mare al omului este sa determine cat mai mult cu putinta imprejurarile si sa se lase determinat de ele cat mai putin. Universul intreg sta in fata noastra ca o cariera de piatra in fata arhitectului, care nu-si merita numele decat numai cand din materialul brut si intamplator executa prototipul nascut in spiritul sau, conform unui anumit scop, cu economie si soliditate extrema. Tot ce e in afara noastra se afla in stare elementara, ba chiar si tot ce e in noi; dar in adancul nostru exista acea forta creatoare care tinde sa plasmuiasca ceea ce e necesar sa fie, si care nu ne da liniste si pace pana ce, intr-un fel sau altul, n-am ajuns sa-l infaptuim, in afara noastra sau in noi insine.
Insa nimic nu-i cu putinta in lume fara seriozitate, si printre cei pe care-i numim oameni cultivati, gasesti putini care sa fie seriosi. Oricare ar fi imboldul, fie ratiunea, fie sentimentul, care ne face sa parasim un lucru pentru altul, sau sa alegem un lucru in locul altuia, eu sustin ca insusirile cele mai de laudat ale omului sunt hotararea si perseverenta. Nu poti avea in acelasi timp si marfa si banii, iar acela care pofteste mereu marfa, fara a avea inima sa se desparta de bani, e tot atat de nefericit ca acela care regreta cumparatura facuta, cand are marfa in mana. Dar nu pot fi invinuiti oamenii din pricina asta caci, propriuzis nu sunt ei vinovati, ci situatia incurcata in care se afla si in care nu stiu cum sa reactioneze. Asa, de pilda, vei gasi mai putini prosti gospodari la tara decat la oras, iar in orasele mici mai putini decat in cele mari. De ce asta? Pentru ca omul e facut sa traiasca in conditii limitate; el nu e in stare sa conceapa decat scopuri simple, apropiate, precise si se deprinde sa se foloseasca de mijloacele care-i sunt la indemana; insa, indata ce ajunge intr-un mediu mai larg, nu mai stie ce vrea si nici ce ar trebui sa vrea, indiferent daca este descumpanit de multimea obiectelor sau evenimentelor, ori de grandoarea si maiestatea lor. Omul se simte intotdeauna nenorocit atunci cand e indemnat sa nazuiasca la ceva, de care nu poate fi legat printr-o activitate proprie si continua.

Multi oameni traiesc asa cum citesc un teanc de ziare, numai ca sa scape de ele. Vrem sa stim si sa cunoastem o multime de lucruri, si tocmai acelea care ne privesc mai putin, dar nu ne dam seama ca foamea nu poate fi potolita sorbind aer. Cineva imi spunea ca atunci cand face cunostinta cu un om il intreaba indata cu ce se ocupa, in ce fel si cu ce urmari si raspunsul la aceste intrebari hotaraste pentru toata viata daca omul respectiv il intereseaza sau nu.

Când orgoliul străluceşte prea tare

Dincolo de zidurile unei cetăți, se strângeau zilnic soldați dușmani, care se pregăteau să atace. Cei din interiorul cetății au început pregătirile de luptă.

Guvernatorul cetății era pentru pace, numai că preotul (cetatea respectivă se închina zeilor) și comandantul oștilor (acesta, orgolios din fire, dorea să demonstreze că armata lui e pregătită să învingă), doreau războiul. Într-o zi, trecând pe lângă soldații care se antrenau, guvernatorul aude următorul dialog.

Un soldat îl întreabă pe comandant:

- Care dintre noi, care dintre armate este mai pricepută în mânuirea spadei? Noi sau cei de afară?

Comandantul răspunde:

- Mâine dimineață, în zori, să te duci la marginea muntelui, să alegi acolo o stâncă și să îi vorbești urât.

- Dar de ce să fac asta? întreabă soldatul nedumerit. Stânca nu-mi poate răspunde!

- Atunci, atac-o cu spada.

- Și spada se va rupe, spune soldatul. Nu asta am vrut să știu; am întrebat cine e cel mai bun în mânuirea spadei.

- Cel mai bun e acela care se aseamănă cu o piatră, îi răspunde comandantul. Cel care, fără a scoate spada din teacă, reușește să-i convingă pe ceilalți că nimeni nu-l poate învinge.

Auzind acest răspuns, guvernatorul gândește: Comandantul e un înțelept. Dar când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă.

_____________________________________________
Această scurtă povestioară am citit-o când eram puradel, într-o carte a lui Paulo Coelho (însă am mari bănuieli că e un plagiat după cultura populară a vreunui popor arab sau asiatic). Am redat-o aici așa cum mi-am amintit-o.