"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 27 decembrie 2011

De sărbători (efectul de bumerang)

Pentru lipsa zăpezii și pentru toate neîmplinirile din bilanțul personal anual:


Ați prins ideea, nu? Dacă vreți să ningă, rupeți lista neîmplinirilor și transformați-o în ninsoare, iar regretele sau dezamăgirile aferente, eliberați-le din suflet în viscol... Oricum, totul e în zadar! 

Pentru anul care vine și pentru cei care n-au înțeles încă ce înseamnă efectul de bumerang, în viață (oferiți doar ceea ce ați dori să primiți):




Și vă recomand cu căldură un film mai vechi, dar care sigur o să vă placă: Pay it forward! V-ați prins, e tot despre "efectul de bumerang", un film genial, care vă poate schimba perspectiva asupra vieții, nicidecum doar un film "drăguț, dă Crăciun".

Și nu uitați ca în vremea care va veni, în timpul rămas până la parasirea acestei lumi, să vă bucurați de orice vă oferă clipa. Căci dacă în eternitate totul e în zadar, în clipă, momentul prezent reprezintă sensul absolut, sens care trebuie trăit, simțit și asimilat. 
Căci asta e tot ceea ce contează, ceea ce conține clipa e ceea ce ne formează, ne șlefuiește și tot ceea ce vom lua cu noi, anume amintirea tuturor clipelor pe care le-am trăit într-un mod ce nu  se poate uita! 


Viața e formată din clipe. Trăiți-le! Însă nu uitați în tot ceea ce alegeți să trăiți, de efectul de bumerang.
Și să trăim, orice, astfel încât dacă am afla că cei din jurul nostru, ori cei dragi nouă, ar trăi clipe la fel cum am decis noi, acest lucru nu ne-ar deranja!
Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Că e și el om, la fel ca tine. Și cu siguranță ce te-ar răni pe tine, îl va răni și pe el. Excepția fiind doar cazul celor care îți confirmă că lor le place.
Și îmi doresc să trăim toți asemenea, indiferent că e vorba de oameni dragi, cunoscuți sau străini!
 
Clipe cât mai multe, tuturor, și înțelepciunea de a alege să le trăiți atfel încât să obțineți maximul de fericire. (maxim am zis!)
Asta e ceea ce doresc tuturor celor pe care îi cunosc, tuturor celor dragi mie, tuturor celor ce vor citi aceste rânduri și, în primul rând, asta îmi doresc mie!
 
 Sărbăutori Fericite!




Și la final, ceva pentru toate împlinirile de pe foaia bilanțului și, de ce nu, "pentru toate revelioanele gastro-bahice..." Sus paharul și până la fund! (Fundul paharului... sau al cui vreti voi)

I-auzi!



_____________________________________________________
Fotografiile din acest text sunt realizate de Raluca si Marius. Restul fotografiilor le gasiti in albumul Creasta Nordica a Craiului (17-18 dec. 2011)

marți, 20 decembrie 2011

Doresc tuturor astfel de clipe...



"...
Urcusul de la cabana Cuca spre varful Papusa incepe foarte pieptis. A scos sufletul din noi. Prima ora a fost epuizanta, tragand rucsacurile dupa noi prin padurea aceea mai batrana decat veacul.
...
Am urcat pe marcaj banda albastra pana in Saua Gradisteanu si acolo am cotit-o spre nord, spre varful Papusa, pe marcajul de creasta banda rosie pe care ar fi trebuit sa-l urmam pana la Crucea Ateneului sau cel putin pana in saua de dupa vf. Iezerul Mare, de unde urma sa coboram spre refugiul Iezer.
Prin padure nu era zapada deloc. Inghetul la sol era destul de slab. Dupa ceva mai mult de o ora de la plecare am iesit din padure. In fata noastra se intindea culmea ce urma se ne conduca spre varful Papusa. Iarba era uscata, arsa de gerul toamnei. Dar nu se vedea zapada. Ma intrebam daca vom gasi zapada sau nu. Atunci Alin mi-a atras atentia sa ma uit in spate – si peste cetina brazilor se vedea varful Iezerul Mare, culmea Vacarea si caldarea lacului Iezer. Am ramas cu gura cascata – acolo era iarna!
A fost prima data cand am vazut ce ne astepta sus, pe creasta. Cerul era de un albastru spalacit, patat cu nori de diverse forme. Pe creasta se vedeau nori alburii care poposisera in preajma varfurilor mai inalte. Cu fiecare metru pe care il luam in altitudine, creasta se deschidea si mai larg privirilor noastre si pentru o clipa am avut senzatia ca nu ma mai aflu in Romania.

Pana aici obosisem serios datorita efortului. Am facut un scurt popas si am mancat un baton de ciocolata. Si ma gandeam ce ma voi face cu incaltarile mele sus, pe creasta.
Chiar si de la iesirea din padure, in golul alpin, urcusul isi mentinea gradul pronuntat. Efortul depus era considerabil. Ma simteam epuizat, asa ca m-am prabusit pe iarba cu rucsacul in spate, sa ma odihnesc, sa extrag energie din maruntaiele pamantului, din iarba pe care, la inceput, am simtit-o calda sub mine. Si n-a durat mult si singuratatea odihnei mele mi-a fost transformata in implinire. Doresc tuturor astfel de clipe, despre care nu pot vorbi in cuvinte..." *



Dar mult mai mult, mi le doresc mie!

***


--------------------------------------------------------------------------------

* - fragment din jurnalul Iezer–Papusa. Cand planul de acasa nu se potriveste cu cel din... ceata


luni, 19 decembrie 2011

Rânduri pentru Moș Crăciun

Iartă-mă că te salut numai din ușă...
Te-aș pofti și-n casă,
Dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeași veșnică păpușă
Si același vechi refren de panoramă!...
Iartă-mă că-ți spun ce cuget, Moș Crăciun...
Dar eu - zău - nu văd de ce mai vii!...
Ce folos că ești bătrân
Și-ai suflet bun,
Dacă-n tolbă n-ai decât minciuni pentru copii!...

Nu-ți mai pierde timpul cu povești
Pentru cei ce nu mai cred în ele...
Tu - e drept - n-ai fost decât așa cum ești -
Omul cu păpuși de porțelan
Și acadele...

Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată,
Să mă-ncânt numai de chipuri ce se șterg -
Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,
Nu femei-păpuși de Nurenberg!...

Iată!...
Asta este tot ce-am vrut să-ți spun...
Si ți-am spus, să știi și tu ce-aș vrea!...
Ține minte,
Ține minte, Moș Crăciun...
Și la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!...

Astfel spunea Ion Minulescu


Eu, însa, te aștept să-mi vii cu ea și-acum!
Știi tu, Moșule, despre ce vorbesc...

joi, 15 decembrie 2011

Pentru spirit... şi pentru trup

Pentru spirit:



Pentru trup:



Iar eu mă las în voia vântului cel bun, care ne apropie doar din când în când, ajutându-mă să nu explodez de dor.

luni, 5 decembrie 2011

Nu vreau sa schimb lumea!


In ultima vreme, tot mai puternic, simt iar in sufletul meu cum se naste o poveste care-mi pare atat de frumoasa incat, daca as putea sa o scot la lumina, poate ca lumea ar putea deveni mai frumoasa. Cel putin in ochii mei si ai eventualilor cititori. Dar totul e incuiat in mine si doar mie imi e accesibil. Ma infrupt clipa de clipa din tot ce e acolo si e doar pentru mine si pentru cei ce pot intra in sufletul meu, sa citeasca. Atat de mult as vrea sa stie toti ce cred ca stiu eu!
Daca as putea sa-mi scot sufletul la imprimanta! Sau macar ce e in el. Poate ca altii ar sti mai bine ca mine ce sa faca cu tot ceea ce viata mi-a relevat mie si poate, astfel, ar fi mai putina ura si rautate in lume si mai multa intelegere, mai multa iertare, mai multa iubire (iubire daruita, nu ceea ce azi oamenii numesc iubire "ma iubesti - te iubesc, te iubesc, dar daca tu nu ma iubesti, atunci nu te mai iubesc nici eu").
Simt ca sunt atatea in mine. Clipe intregi stau degeaba si ma gandesc ca in tot acest timp as putea incerca sa mai scriu ceva. Dar nu scriu. Poate ca inca nu e timpul. Sau poate ca ceea ce este acolo, in ungherele sufletului meu, e doar pt mine si voi reusi sa termin o poveste cand voi incepe sa o scriu cu sufletul, nu incercand sa-mi pun sufletul in ea.

Si ma simt si vinovat fata de mine. Ma doare sa stiu ca, desi visez la a scoate pe hartie o poveste minunata ce consider ca zace in mine, am totusi si o parte neagra a sufletului meu, plina numai de suferinta, durere, neputinta, rautate si mocirla.

Si daca stau eu sa ma gandesc mai bine, nu cred ca mi-am propus vreodata sa schimb lumea. Din contra, tot mai mult imi vine in gand ca, de-as putea si tot n-as schimba nimic. Se spune ca daca vrei sa schimbi lumea, trebuie sa incepi cu tine. Cred ca e adevarat. Tot ce atragem (langa noi, pentru noi, asupra noastra) atragem prin rezonanta. Iar acum nici pe mine nu mai vreau sa ma schimb.
Daca as reusi sa ma cunosc si sa ma accept ar fi grozav caci, in loc sa ma plang de tot ce nu sunt, as descoperi poate resurse nebanuite. Si ma uit in jur la goana dupa schimbare (toti spun: vreau o schimbare), dar daca esti atent vei afla mereu ceva nou in tine si in ceilalti, ceva ce a fost intotdeauna acolo. Si vad atata frumusete in lumea asta (uneori mi se pare prea multa pentru cat putem noi, fiinte limitate, sa ducem si sa percepem) incat pentru tot raul si absurdul din ea si tot n-as schimba-o.
De m-as intoarce inapoi, la toate momentele de cosmar, cand mi-am dorit sa nu fi fost, ei bine, le-as lasa unde sunt, cum sunt, caci fara ele n-as mai fi eu si tot ce regret e ce n-am facut si ce nu mi s-a intamplat... poate nici asta.