Pe muchie de cuţit

"Şi dacă suntem doar la o grosime de cuţit distanţă faţă de cealaltă parte, partea întunecată?...
Cuţitul este cea mai puternică, nemuritoare, cea mai strălucită dintre creaţiile omului. Cuţitul a fost şi ghilotină; este metoda universală de a descâlci toate nodurile; pe muchia cuţitului este drumul tuturor paradoxurilor - singurul drum demn de o minte neînfricată."

Evgheni Zamiatin, "Noi"

________________________________________

Din nou în Bucureşti. Probleme grave de sănătate cu mama mea. E în spital. Şi oricum ar fi, vor rămâne urmări.
Dar speranţa moare ultima.

Taraful Haiducilor de la Clejani - Cantec de dragoste ca la Roata

Una din cele mai frumoase si mai pline de viata prestatii muzicale pe care le-am vazut/auzit vreodata.
Atrag doar atentia asupra mimicii artistilor si asupra pasiunii cu care isi traiesc muzica... Si mai mentionez ca aceasta inregistrare este realizata de straini, nu de romani.

In rest, no comment. Doar fascinatie!

(scuzati superficialitatea introducerii... dar dupa descoperirea videoclipului, am dovedit 1 litru de vin - prea se asortatu! si cand te gandesti ca in 30 de minute trebuie sa ajung la gara, ca ma asteapta Parangul!!!)

Eu nu mai... nu ma mai... nu mi-o mai...
Ce tot spun eu aici!?

Ascultati!


Eu stiu o vorba: "O mie de ani, pace. Hic! ... Da', eu cu cine votez?"

Ce sunt eu? (oamenii negri)

Era prima săptămâna petrecută în Bucureşti. Şi totul se prăbuşise. Visele mele, speranţele mele... Iar sub dărâmăturile unei case ce tocmai s-a prăbuşit, nimeni nu mai râde. Nici măcar nu mai zâmbeşte - speră doar să supravieţuiască.
Nu aveam, încă, nici unde să stau. Nu găsisem nimic de închiriat, deşi începusem deja serviciul, iar după-amiaza când plecăm de la muncă eram nevoit să dau telefoane să văd unde pot să dorm. Şi ca orice fiinţă de pe pământ simţeam şi eu nevoia să am un loc al meu, un „cuib” unde să mă retrag când mă simţeam prea obosit, prea răvăşit, prea fără chef de orice altceva, sau când aveam nevoie de linişte - doar eu şi cartea pe care o citeam, doar eu şi amintirile ori grijile mele.
Şi nu mai găseam nici un răspuns la întrebarea „de ce-am venit eu aici?”. Timpul insă mi-a arătat că viaţa m-a chemat în capitală cu alte scopuri, total diferite de planurile şi speranţele mele. Probabil că Viaţa ştia mai bine ca mine ce îmi trebuie cu adevărat şi ce nu. Iar „lecţia” pe care am primit-o, cine ştie, poate chiar o meritam ori aveam nevoie de ea. Cert este că învăţămintele n-au lipsit.
Pe atunci însă, nu puteam dormi, nu puteam mânca, nu mă puteam concentra la îndatoririle noului serviciu, nu puteam nici să citesc ceva, iar vinul nu-mi mai era de nici un ajutor, pentru că nu puteam nici să beau. Stomacul îmi era „strâns”. Fluturi răi se zvârcoleau prin el lăsând o veşnică senzaţie de gol, de pustiu. A fost singura perioadă de la vârsta de 18 ani şi până în prezent, când constanta mea greutate s-a diminuat cu două kg. Între timp, însă, lucrurile au revenit la normal (în ceea ce priveşte greutatea).
Dar în acea perioadă de rătăcire, vecină cu nebunia, oameni negri îmi umblau prin minte. Îi simţeam, îi vedeam, dar nu le puteam da vreun chip. Iar noaptea, sau în clipele de cumplită singurătate, îmi şopteau. La început nu înţelegeam nimic. Ulterior, nu mai puteam să scap de glasul lor. Muncă, agitaţie, aglomeraţie - nimic, nimic nu îi mai putea reduce la tăcere. Oriunde mă duceam auzeam vocile lor. Mă însoţeau peste tot şi nu încetau o clipă. În microbuz, în metrou, pe stradă, în pat, la budă, la masă ori la duş - mereu.
Vorbeau pe mai multe glasuri, completându-se.

(textul următor este o reproducere - cu mici corecturi, după notiţele dintr-un carneţel pe care le-am făcut într-una din acele seri, aflându-mă într-un bar zgomotos şi plin de fum, mai singur ca niciodată)

Eşti un nimic, spuneau „ei” pe rând, un mare nimic. Tot ceea ce eşti, ce crezi că eşti, nu îţi poate fi de nici un folos. Pentru că nu eşti pentru tine.
Cine te crezi, de fapt? Nu vezi că tot ce eşti tu e doar un reper în călătoria altora pe care tu o numeşti zâmbind şi plin de speranţă, viaţă? Eşti doar o urmă, o amintire sau o cicatrice în sufletul celor ce s-au ciocnit de tine când aveau nevoie de un reper să nu deraieze.
Ce faci tu acum? Spune, ce faci? Întinzi mâna. Cine ţi-o prinde? Cine, măcar, se uită la ea? Nimeni! Eşti doar un parapet de protecţie dărâmat. Cine are nevoie de aşa ceva?
Îţi trăieşti prezentul doar prin prisma amintirilor. Nimic nu mai este cum era şi asta te răneşte. Dacă eşti ceva, de ce nu mergi înainte? De ce nu vrei să înţelegi, copile? Te vei mai lovi, poate, şi de alţii, te vei crede, poate, din nou fericit, vei povesti iar (pentru a câtă oară?) despre puterea omului de a o lua de la capăt... De la capătul cui? Vei fi iar doar un simplu punct de sprijin pentru vreun suflet rătăcit sau obosit. Tu eşti doar un imbold care pune în mişcare suflete, vieţi. Dar un imbold nu se poate îmboldi singur. Şi va mai trece o vreme până să înţelegi asta.
Eşti ceea ce îndrăzneşti. Ha! Dar ce îndrăzneşti tu să fii? Îţi alimentezi viaţa cu un zâmbet şi te prefaci ca nu vezi mila din el. Îţi alimentezi viaţa cu amintiri. Funcţionezi pe un combustibil reciclabil. Citeşti un cuvânt spus cu ani în urmă şi te face sa te simţi bine şi îţi legi speranţele prezente de el.
„Ăsta sunt eu”, îţi zici tu. Da, asta eşti - un cuvânt spus cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Câţi din cei care ţi-au zis ceea ce te-a măgulit, ceea ce te-a făcut odată să te simţi bine, mai sunt azi lângă tine? Câţi îţi mai răspund la cuvinte, la chemare? Câţi îţi întind mâna? Nici măcar o ţigară nu-ţi întind, cu toate că ştiu că n-ai fuma-o, pentru că nu eşti fumător. Dar poţi să ştii?
Fluturi. Fluturi de diferite feluri, în stomac. De-ai putea să-i porţi cu tine mereu! Sunt tot ce mai are vreun sens, pentru tine. Dar pentru a atrage fluturii, trebuie să luminezi.
Eşti format din bucăţi de care alţii au nevoie. Fiecare vine, te face să crezi că insemni ceva, ia bucata de care are nevoie si apoi pleacă. Trec prăpastia şi apoi doboară podul în urma lor sau taie puntea fragilă, acelea pe care au ajuns până la tine şi pleacă, de cele mai multe ori fără a mai privi înapoi.
Iar tu iţi petreci viaţa încercând să reconstruieşti poduri de care nimeni nu mai are nevoie.

Doar dimineaţa tăceau. Nu se mai auzea nimic. Poate doar cocoşii, în vreun cătun uitat de lume. Apoi răsărea soarele şi zgomotul oraşului trezit la viaţă mă înconjura. Viaţa... şi ea.
Nu. NU!, mi-am răspuns eu într-o dimineaţă. Nu regret nimic. Atâta timp cât mai am în suflet bucăţi de care e posibil ca alţii să mai aibă nevoie, chiar şi o singură bucată de-ar mai fi, voi continua să-i zâmbesc soarelui dimineaţa şi să strig: „Eşti ceea ce îndrăzneşti!”
Din acea dimineaţă oamenii negri n-au mai apărut, nu i-am mai auzit.

Soarele care răzbate acum prin geam îmi încălzeşte faţa. Prin sânge îmi curge prezentul. Asta îndrăznesc acum, să fiu prezent. Pentru că sunt ceva. Uneori, pentru a te descoperi trebuie să te pierzi puţin.

Transformarea* (E. Hemingway)

- Bine, spuse bărbatul. Ce zici?
- Nu, răspunse fata. Nu pot.
- Vrei să zici că nu vrei.
- Nu pot. Asta vreau să zic.
- Adică nu vrei.
- Bine, spuse fata. Fie ca tine.
- Păi, nu-i ca mine. Tare-aş vrea să fie.
- Multă vreme aşa a fost.
Era devreme şi în cafenea nu era nimeni, în afară de barman şi de cei doi, care stăteau la o masă în colţ. Vara se sfârşea şi amândoi erau bronzaţi, aşa că nu prea păreau la locul lor în Paris. Fata purta un costum de tweed, avea o piele fină, maro-aurie, părul blond era tuns scurt şi-i stătea frumos, lăsându-i fruntea liberă. Bărbatul o privi.
- O s-o omor, spuse el.
- Nu, te rog.
Avea mâini foarte fine şi bărbatul îşi îndreptă privirile spre ele. Erau slăbuţe, maronii şi foarte frumoase.
- Aşa o să fac. Îţi jur.
- Asta n-o să te facă mai fericit.
- Nu puteai să te bagi în altceva? Nu puteai să te amesteci în altă belea?
- Se pare că nu. Ce-o să faci?
- Ţi-am zis.
- Nu. Te-ntreb serios.
- Nu ştiu, spuse el.
- Bietul Phil, spuse ea întinzându-şi mână spre el.
- Nu, mulţumesc, spuse el privindu-i mână fără s-o atingă.
- Nu foloseşte la nimic să spun că-mi pare rău?
- Nu.
- Nici să-ţi spun cum e?
- Aş prefera să n-aud nimic despre asta.
- Te iubesc foarte mult.
- Da, şi aşa mi-o dovedeşti.
- Îmi pare rău că nu înţelegi, spuse ea.
- Ba înţeleg. Tocmai asta-i problema, că-nţeleg.
- Aha. Şi asta desigur că te face sa te simţi şi mai rău.
- Sigur, spuse el privind-o. O să-nţeleg întruna. Zi şi noapte o să tot înţeleg. Mai ales noaptea. O să-nţeleg. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta.
- Îmi pare rău.
- Dac-ar fi fost vorba de un bărbat...
- Nu spune aşa ceva. N-ar putea fi vorba de un bărbat. Ştii foarte bine asta. N-ai încredere în mine?
- Asta-i culmea. Să am încredere în tine. Asta-i chiar culmea.
- Îmi pare rău. Se pare că numai asta zic azi. Dar dacă ne înţelegem unul pe celalat, n-are rost să ne prefacem că nu-i aşa.
- Nu, bănuiesc că n-are.
- O să mă-ntorc dacă o să mă vrei.
- Nu. Nu te vreau.
Apoi tăcură un timp.
- Nu mă crezi că te iubesc, nu-i aşa? întrebă fata.
- Hai să nu mai vorbim prostii.
- Nu mă crezi că te iubesc?
- De ce n-o dovedeşti?
- Tu nu erai aşa. Nu-mi cereai niciodată să-ţi dovedesc ceva. Nu-i politicos ce faci.
- Eşti haioasă.
- Tu nu eşti. Tu eşti un bărbat de treabă şi mi se rupe inima să plec şi să te las...
- Doar că, desigur, trebuie să faci asta.
- Da, trebuie. Şi tu ştii asta.
El nu-i răspunse, iar ea îl privi şi-i întinse mâna încă o dată. Barmanul era-n colţul celălalt al barului. Avea un chip alb şi haina îi era la fel. Îi cunoştea pe cei doi şi i se pareau un cuplu tânăr foarte frumos. Văzuse multe cupluri frumoase care se despărţiseră şi apoi formaseră alte cupluri care nu mai fuseseră niciodată la fel de frumoase. Dar nu se gândea la asta, ci la un cal. În juma' de oră putea trimite pe cineva peste drum ca să afle dacă a câştigat.
- N-ai putea să fii bun şi să mă laşi să plec?
- Tu ce crezi c-o să fac?
Doi oameni intrară pe uşă şi se duseră la tejghea.
- Da, domnule, le luă barmanul comanda.
- Nu poţi să mă ierţi? Acum, că ştii?
- Nu.
- Nu crezi că ce-am avut noi şi ce-am făcut împreună ar trebui să ne ajute să ne înţelegem unul pe celalat?
- „Viciul e-un monstru atât de urat”, spuse tânărul pe un ton amar, „de să îi spui aşa el trebui’ doar văzut”**. Şi apoi noi bla-bla-bla, şi apoi îl îmbrăţişăm.
Nu-şi mai amintea versurile.
- Nu pot să citez, spuse.
- Hai să nu-i spunem viciu. Nu-i prea politicos.
- Perversiune, atunci, spuse el.
- James, se adresă unul dintre clienţi barmanului, arăţi foarte bine.
- Şi tu arăţi bine, spuse barmanul.
- Batranu' James, spuse celălalt client. Te-ai mai îngrăşat.
- E groaznic cât de repede mă-ngras.
- Nu uita să pui şi coniacul, James, spuse primul client.
- Nu, domnule, spuse barmanul. Aveţi încredere în mine.
Cei doi care se aşezaseră la bar se uitară la cuplul de la masă, apoi se întoarseră din nou către barman. Era o direcţie mai confortabilă în care să te uiţi.
- Aş prefera să nu foloseşti cuvinte din astea, spuse fata. Nu-i nevoie să le foloseşti.
- Şi cum vrei să-i zic, atunci?
- Nicicum. Nu-i nevoie s-o numeşti cumva.
- Dar aşa-i zice.
- Ba nu. Suntem făcuţi din tot felu' de lucruri. Tu ştii asta. Te-ai folosit destul de mult de chestia asta.
- Nu-i nevoie să-mi mai spui încă o dată.
- Îţi spun pentru că asta ar trebui să-ţi explice totul.
- Bine, spuse el. Bine.
- Vrei să zici că-i greşit. Ştiu. E o greşeală. Dar o să mă-ntorc. Ţi-am zis c-o să mă-ntorc. O să mă-ntorc imediat după.
- Ba n-o să te-ntorci.
- O să mă-ntorc.
- Ba nu. Nu la mine.
- O să vezi.
- Da, spuse el. Tocmai asta e partea cea mai a dracu'. Probabil c-o să te-ntorci.
- Bineînţeles c-o să mă-ntorc.
- Bine, atunci du-te.
- Vorbeşti serios?
Nu-i venea să creadă, dar părea fericită.
- Du-te, spuse el şi propria voce i se păru ciudată.
Se uită la ea, la forma gurii şi la pomeţii curbaţi, la ochii ei, la felul cum îi stătea părul pe frunte, până la marginea urechii, şi la gâtul ei.
- Nu-mi vine să cred. O, eşti prea drăguţ. Eşti prea bun cu mine.
- Şi să-mi povesteşti totul când te întorci.
Avea o voce foarte ciudată. Nu şi-o recunoştea. Ea-i aruncă o privire. Se întâmpla ceva cu el.
- Sigur vrei să plec? îl întreba serios.
- Da, răspunse el pe acelaşi ton. Chiar acum.
Vocea i se schimbase şi-şi simţea gura uscată.
- Acum, îi spuse.
Ea se ridică şi plecă repede. Nu se uită înapoi. O urmări plecând. El nici măcar nu mai arăta la fel cum arătase înainte să-i spună să plece. Se ridică de la masă, luă notele de plată şi se duse cu ele la bar.
- Sunt alt om, James, îi spuse barmanului. Ai în faţa ochilor un cu totul şi cu totul alt bărbat.
- Da, domnule?
- Viciul, spuse tânărul bronzat, e o chestie foarte ciudată, James.
Privi prin uşă. O văzu îndepărtându-se pe stradă. Privindu-se în oglindă, văzu că arăta într-adevăr altfel. Ceilalţi doi de la bar se dădură mai într-o parte ca să-i facă loc.
- Aici aveţi dreptate, domnule, spuse James.
Cei doi îi făcură şi mai mult loc, ca să stea bine. Tânărul se privi în oglinda din spatele barului.
- Ţi-am zis că-s alt om, James.
Privindu-se-n oglindă, observă că nu se înşela.
- Arătaţi bine, domnule, spuse James. Trebuie să fi avut o vară tare plăcută.

-Ernest Hemingway-

___________________________________
* - The sea change în original - pornind de la un fragment din Furtuna de W. Shakespeare, în care moartea tatălui lui Ferdinand este eludată prin metafora transformării corpului său în perle şi corali, the sea change a devenit o expresie independentă, care denotă orice transformare
** - Alexander Pope, Eseu despre om, Epistola a II-a

***

Această povestire face parte din volumul Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri, de E. Hemingway, editura Polirom 2007, traducere de Ionut Chiva

Frânturi

Inimile oamenilor sunt făcute din bucăţile inimilor altor oameni... şi din clepsidre.

Şi atât...

(... dar... nu eu. La mine mai e şi...)

(... Da...)

Dimineaţa e frumoasă pentru că...

Împotriva firii

“ Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată”.

[Ecleziastul cap. 11 vs.9]

Am umblat pe căile alese de inima mea, gândind doar după voia mea; mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, în lucruri care uneori s-au dovedit a fi oribile, dar a căror oroare şi lipsă de sens n-aş fi cunoscut-o dacă nu le-aş fi trăit. Cum aş fi putut şti că focul arde, dacă nu m-aş fi apropiat măcar o dată de o flacără? Am trăit mereu clipa, bucurându-mă de ea, fără să mă gândesc la ziua de mâine, uitând că ziua de mâine poate să depindă de cum îmi trăiesc clipa de azi. Şi nu de puţine ori, din motive subiective, mi-am bătut joc de trupul meu în mod voit, conştient, cu mintea limpede sau tulburată. N-am pus frâu emoţiilor de nici o natură. Si zilele au trecut, iar eu am devenit ceea ce sunt tocmai datorită celor trăite aşa cum m-am priceput. Şi mă întreb dacă, oare, nu e posibil ca tocmai asta să fi fost calea mea cea dreaptă şi nu alta. Altfel n-am ştiut să fiu, deci, pentru mine, altfel nu a existat.
Iar acum am 28 de ani şi ştiu că viaţa mea nu este tocmai cum aş vrea eu să fie. Ceva, undeva, nu e bine. Şi nu e vina nimănui, singurul vinovat sunt eu.
Nu există privilegiu mai mare decât acela de a fi tânăr. Păcat insă că tinereţea este lăsată pe mâna copiilor.
Ei bine, dar dacă a fost aşa, dacă mi-am irosit viaţa în ale tinereţii valuri, atunci ce rost ar mai avea judecata şi mai ales pedeapsa? Nu ajunge cât m-am pedepsit singur? E ca şi cum aş fi ameninţat că dacă bag mâna în apă fierbinte mă voi opări şi apoi voi fi şi pedepsit pentru că m-am opărit. Nu ajunge că mă ard? Nu ar fi suficient: „Ai grijă, dacă bagi mâna în apă fierbinte te vei arde?”. Şi de ce, dacă mă împinge curiozitatea să văd eu cum e şi mă ard, de ce apoi ar mai fi nevoie să-mi fie pedepsită şi curiozitatea de a mă convinge personal că aşa e, în loc să cred pe cuvânt ce-mi spun alţii? Lumea e plină de escroci! Şi apoi, trebuie să-L iubim pentru că e bun şi are grijă de noi, sau suntem obligaţi să-L iubim în stilul militar, că altfel ne bagă la carceră sau ne execută?
Iar dacă El e „creatorul”, cum poate să mă judece pe mine pentru că El „m-a creat” aşa? Nu poţi să îi dai unui copil o gramadă de jucării şi apoi să-i interzici să se joace, sub ameninţarea unor pedepse. E împotriva firii. Iar dacă El le-a potrivit pe toate aşa şi m-a făcut pe mine cum sunt, probabil că a ştiut El ce face.
Mă fascinează capacitatea asta a oamenilor - aceea de a crea zei, iar apoi aceştia să devină mai puternici decât însăşi creatorii lor. Iar istoria ne arată că, până în prezent, nici un zeu n-a fost nemuritor. Şi asta pentru că toţi aceşti zei, au fost doar o metaforă, o încercare timidă a omului de a explica inexplicabilul. Căci omul nu poate să accepte existenţa unor lucruri până nu le numeşte. Pentru ca ceva să existe, trebuie să fie numit. Lemnul este lemn pentru că omul l-a numit lemn, altfel n-ar fi ştiut ce este. Însă omul, în înfumurarea lui, nu se opreşte aici. După ce îi dă un nume, pentru a şti cu toţii la ce se referă, încearcă să şi definească. Şi asta mi se pare cel mai amuzant - să încerci, în limitarea ta cumplită de muritor, să defineşti Divinitatea, nemurirea! Ba chiar s-o şi personalizezi şi să o incluzi în legende pe baza cărora se inventează pedepse. Legende pe care muritorul ajunge să le creadă ca fiind Adevărul.
Iar dacă El (numit fiind aşa cum ştim cu toţii, dar despre care niciunul nu avem habar ce înseamnă cu adevărat) m-a făcut pe mine aşa cum sunt, mă repet - probabil că a ştiut ce face.

Îmi amintesc de un roman al lui H. Hesse (pe care îl recomand) - „Narcis şi Gură-de-Aur”. E o poveste despre un bărbat care în fragedă tinereţe este forţat să aleagă calea monahală, dar care până la urmă fuge în lume să cunoască viaţa, cutreieră lumea, seduce femei şi-şi îndeplineşte destinul. În peregrinările sale de hoinar, printre multe altele (şi nu toate frumoase), asistă (îngrozit) la o naştere, iar apoi... omoară un om. De parcă autorul ar vrea să spună că trebuie să treci prin toate, înainte de a te descoperi cu adevărat.
Şi ceea ce spune Hesse, parcă mi se pare mai de bun simţ decât cuvintele pe care omul le atribuie Divinităţii, de ciudă că nu o poate înţelege, şi anume ameninţarea cu pedeapsa dacă vei trăi cumva după cum ţi-e felul, sau dacă vei încerca să te descoperi, trăind şi cunoscând cât mai multe. Chiar nu pare nimic împotriva firii, în această ultimă opinie?
Curiozitatea poate fi considerată un păcat?

„Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău: căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare.”

[Ecleziastul cap. 11 vs.10]

Ei, astea da cuvinte pline de adevăr şi demne de urmat, întru fericirea noastră!

Vali Sterian - Ruga