"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

joi, 29 octombrie 2009

Fără soluţie

Îmi amintesc toamna trecută când am fost prima dată în munţii Iezer. Ce trist eram pe atunci! Nici să mă bucur de munte nu mai puteam. Iată un fragment din gândurile mele de atunci: "În urmă cu câteva ore, m-am întors din munţii Iezer. După ani de zile de umblat pe munţi, acum, reîntors de la munte, descopăr cat de multe au murit în sufletul meu... deşi era singurul munte din Carpaţii Meridionali pe care încă nu păşisem, acum, când mă aflam pe crestele lui, nimic nu mai vibra în sufletul meu ca în trecut. Nimic nu mai era ca înainte. Nici măcar sufletul meu. Şi asta, da, e un lucru pe care îl regret..."
Pe atunci simţeam că am să pierd ceea ce îmi era drag. Şi tot pe atunci, ceea ce îmi era drag, mi se părea a fi totul pentru mine. Acum, ştiind că nu mai am nimic din ceea ce aveam pe atunci, observ că nici tristeţea aceea nu mai există. Acum, tristeţea a fost înlocuită, de ceva vreme, cu speranţa. O speranţă foarte tonică, reconfortantă. Speranţa în altceva.
Dar de ce simt şi acum o tristeţe aşa mare când ajung la ţară, în satul bunicilor mei? Am pierdut multe acolo (prea multe!), însă e drept că n-am pierdut chiar totul. De-aş mai putea păstra măcar ceea ce mai am!
Ah!... această este cea mai mare greşeală a omului, dătătoare de suferinţă. Se ancorează de trecut, se leagă în modul cel mai intim de el şi se chinuie să-l târască cu el prin viitor.
E ca şi cum odată ce-a murit o persoană dragă, ai refuza să o înmormântezi şi ai căra după tine cadavrul acelei persoane dragi... până când putrezeşte definitiv şi nu mai rămâne nimic din ceea ce îţi era drag, în afară de amintirea unui hoit împuţit, care va şterge până şi adevărata amintire a persoanei care a fost, cât timp trăia. Căci ulterior, când te vei gândi la acea persoană, îţi vei aminti, de fapt, un cadavru. La fel e şi cu trecutul. Odată trecut, e bine să-l înmormântezi şi să-i păstrezi amintirea curată. Dacă încerci să-l ţii lângă tine după ce s-a consumat, va putrezi şi s-a zis cu amintirile plăcute.

Se spune că tristeţea cea mai mare, cea mai cumplită, omul o resimte atunci când a pierdut totul. Dimpotrivă, eu cred că tristeţea e maximă (ce cuvânt nepotrivit!), tocmai în clipa aceea când ştii că ai mult, dar că urmează să pierzi totul. Aici e apogeul. Odată pierdut totul, orice ar mai veni, ORICE, nu ar mai putea fi decât un câştig. Căci dacă ai pierdut deja totul, înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut.

Dar parcă nici să îngropi trecutul definitiv nu poţi, pentru că acesta îşi face drum spre lumină cu ghearele. Şi atunci?

___________________________________________
Imaginea de la început am surprins-o weekendul trecut, în Buila-Vânturariţa

vineri, 23 octombrie 2009

Toamna la tara (frunzele cad)

Fara poze, ca n-am avut prezenta de spirit sa-mi iau si aparatul foto. Intentionam sa ajung si pe la ţară, in satul bunicilor mei, unde am copilarit, la 60 de km distanta de Craiova, spre vest. Stiam ca nu mai e nimeni acolo, dar la fel de bine stiam cat de dor imi e sa revad toate acele locuri dragi si sa reinvii vremurile trecute, retraind o parte din lucrurile de atunci in acelasi spatiu, chiar daca acum pustiu; sa sparg lemne, sa fac focul in soba si sa-l aud cum trosneste.
S-a nimerit ca luni a venit mosul meu (fratele bunicii) cu masina de la tara, cu treburi prin Craiova si a trecut pe la noi inainte de a pleca inapoi. Si cum eu eram crispat de ideea de a ajunge acolo cu microbuzul ala antic si plin de ..., afland ca vineri are iar treaba si revine in Craiova, tot cu masina, m-am decis pe loc sa ma duc cu el si sa ma intorc vineri. Afara ploua de vreo patru zile, fara intrerupere. La munte ningea. Stiu asta nu numai de la tv (a, eu nu ma uit la tv).
Am facut bagajul in graba si am plecat fara sa ma mai gandesc si la aparatul foto. Se pare ca toamna nu s-a vrut „furata” din acele locuri. La tara am gasit multe lucruri schimbate, altele (mai putine) asa cum le-am lasat, iar multe, foarte multe, nu le-am mai gasit deloc.
Mi-am salutat cainii care au supravietuit eroic timpului si cu care m-am jucat copilareste pe parcursul celor trei zile petrecute acolo, pana la epuizarea lor, cand adormeau aburiti. Ce nebuni erau!
Imagini surprinse acum aproape un an:
Am intrat in casa, am adus lemne si am aprins focul, care vajaia in soba, degajand caldura. Soba trosnea, incalzindu-se si dezmortind peretii tapetati cu diverse lucruri cusute de bunica mea. I-a placut mult sa-si impodobeasca locuinta cu lucruri facute de mana ei. Toata iarna isi tinea „lucrul” in poala si cusea, povestind si intrerupandu-se pentru a-si numara „mustele”.
Afara era o vreme autentica de toamna, rece, cu ploaie, ceata, burnita, umiditate, pamant reavan, ud si aburind, cu nori mohorati care scurtau linia orizontului coborand pe pamant, cu apa siroind peste tot, namol si frunze uscate si culori aprinse, rosietice, amestecate cu verdele inca viu al padurii de stejar ce se zareste in orice clipa, privind pe fereastra, la mai putin de 500 m departare, in linie dreapta.
Asa a fost vremea luni seara si toata noaptea, cand am ascultat focul in soba amestecat cu rapaitul des si insistent al ploii pe acoperisul de tabla al casei. Insa incepand cu ziua de marti cerul s-a inseninat si soarele a prins a zambi, in prima zi mai timid, apoi tot mai curajos, pana cand in ultima zi (joi) eu umblam in tricou pe afara. Dar daca vremea s-a schimbat, peisajul tomnatic a ramas la fel – toamna stralucea maiestuoasa in razele soarelui, ceva mai palid decat vara.
Dincolo de inceputul ei astrologic, pentru mine toamna a inceput mereu, nu odata cu prima frunza ruginita zarita, nici incepand cu oficiala zi de 1 septembrie, ci odata cu prima ploaie ce pare ca nu se mai sfarseste. O haina mai groasa, umbrela in mana cand iesi din casa si obligatoriu incaltari solide si impermeabile in picioare; ceata, umiditate si apa siroind pe strazi, amestecata cu frunze moarte – asta inseamna pentru mine ca a venit toamna.

Oare de ce, in limba engleza, toamna este numita „the fall” – caderea? Se refera la caderea frunzelor, sau pur si simplu toamna nu poate fi asociata decat cu caderi?
Frunzele cad, devin pamant si nu se mai ridica. Si totusi, uneori, din toata existenta unei frunze, singurul moment care ne starneste interesul il reprezinta caderea ei, drumul pe care il parcurge de pe ramul din coroana copacului de pe care s-a desprins, purtata de vant si pana cand atinge pamantul. Odata ajunsa aici, frunza isi imbratiseaza suratele intru suferinta si, resemnate, stranse gramezi-gramezi sau imprastiate, isi asteapta sfarsitul.
Este in caderea si putrezirea acestor frunze un talc, dar nu-mi dau seama care. Asa ca nu incetez sa urmaresc melacolic drumul jucaus prin aer, intre ram si pamant, al frunzelor care mor. Cu totii fac asta. Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna.

Trei zile frumoase la tara. Mai putin noptile, care au fost si mai multe (patru la numar). Nu e frumos sa fii singur, noaptea, acolo unde tot timpul, in trecut, ai fost inconjurat de oameni dragi. Adormeam numai dupa 3 a.m.. Citeam sau scriam, iar daca deschideam usa spre o alta camera, amintirile navaleau luminoase peste mine din bezna rece a camerei pustii. Ziua urmatoare, mai mereu ma trezeam putin dupa pranz. La tara, diminetile nu-mi priau – le lipsea farmecul si agitatia vremurilor de odinioara. Si e asa trist sa te trezesti singur, dimineata, sa pregatesti focul in soba si sa stii ca n-ai pentru cine sa faci asta, in afara de tine! Nici macar o pisica sa toarca la caldura, dupa soba sau sub ea, asezata comod pe lemne, privind mandra pe fereastra la cainele care tremura afara...
Dupa ce ma trezeam, mancam si ieseam in curte, unde trebaluiam mereu acolo unde vedeam ca se simte lipsa unui om in gospodarie. Printre altele, am acoperit cu placi de azbociment un fost cotet de pui, acum adapost pentru lemnele sparte, printre ale carui tigle batrane incepuse sa treaca apa de ploaie si apoi am spart toate lemnele taiate cu drujba in chituci si le-am carat pe toate in acel adapost, umplandu-l. Acum sunt lemne gata sparte, pentru toata iarna. Numai de-am ajunge noi asa des pe acolo, incat sa le ardem pe toate! Am hranit cainii pana cand nu mai erau in stare sa manance, ma jucam cu ei mereu cand imi ieseau in cale (si asta se intampla de fiecare data cand ieseam din casa, indiferent de motiv), iar fiecare seara, de cand se lasa intunericul si pana aproape de ora 22, o petreceam la familia fratelui bunicii mele, cu care venisem si care locuieste alaturi. Stateam cu ei la povesti, mancand bunatati si band in fiecare seara cate cinci pahare zdravene (numarate) de vin rosu, proaspat scos din butoi si rece, de anul trecut. Si spargeam nuci si le mancam miezul dulce, asortat cu paine proaspata, facuta in cuptor. N-a fost ca altadata, dar in clipele in care incetam sa mai compar, era chiar bine.

Am fost din nou, pentru cateva clipe, taran. Taran cu manusi de protectie si cu lectura noaptea, sau mazgalit pe hartii dupa cinci pahare de inspiratie.

***

In prezent tot fara acces la internet sunt (pentru postarea acestui text am jefuit cateva clipe unui prieten), dar tot va spun bine v-am regasit si pe curand, caci peste cateva ore plec spre masivul Buila-Vanturarita, cu cortul.
Weekendul trecut m-am bucurat de iarna in Cozia, luand hotararea de a merge acolo vineri seara, dupa ora 22, in conditiile in care pe la 21:30 spusesem acasa ca in acel weekend nu plec nicaieri.

Dar si vara la ţară este frumos...

luni, 12 octombrie 2009

Noi tot noi rămânem

30 de minute. Doar atâta timp am acces la internet şi doar azi, până… cine ştie până când!
Am ajuns în Craiova. Miercuri. Iar vineri eram deja în drum spre Făgăraş. Au fost Creasta Piscul Bâlei şi Valea lui Stan. Şi multe ore petrecute în cort datorită vremii nefavorabile. Au fost şi câteva greşeli… dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Când am plecat din Bucureşti, n-am mai lăsat nimic acolo din ceea ce găsisem în urmă cu un an jumate, când am venit. Am lăsat cu totul altceva, faţă de ceea ce am găsit iniţial în acel oraş, faţă de ceea ce căutasem. Am lăsat acolo ceea ce, probabil, mă aşteptase. Am lăsat chestii şi oameni de care deja îmi e dor.
Când am revenit în Craiova, după un an jumate de absenţă, n-am mai găsit nimic din ceea ce am lăsat aici, când am plecat.
Oare, când voi reveni în capitală (dacă voi mai reveni vreodată), voi mai găsi ceva din ceea ce am lăsat, acum, acolo?
Când am plecat, mi-am luat rămas bun de la toţi şi de la tot ceea ce am trăit acolo. Doar două răspunsuri am primit înapoi:
1. “Eu n-am de ce să-mi iau rămas bun, de la tine”… noi oricum vom continua să ne vedem.
2. Şi un sms care-mi spunea: “Drum bun şi pe curând, hoinare!”.
Într-adevăr, asta sunt: un hoinar.



Nu ştiu dacăa am reuşit să spun exact ceea ce vroiam să spun. Nu mai ştiu nici ce vroiam să spun.
E doar că pierzi ceva şi gata, s-a dus, asta e. Nu putem pierde mai mult decât tot ce-am avut. Însă primim alte lucruri în schimb.
Noi tot noi rămânem.

Tare-aş vrea să-mi aduc aminte ce-oi fi pierdut. Da’ nici nu mai contează, până la urmă. Trebuie să fi fost vorba de ceva ce-am uitat. O să-l găsesc. Şi, orice-o fi fost, n-a fost vina nimănui.

miercuri, 7 octombrie 2009

Bucurie. Pe curand! Fragmente. Hemingway

Sunt in extaz! Sunt in al noualea cer! Azi (marti), ultima zi petrecuta in capitala, ma plimbam fara sens pe bulevard, spre Piata Romana si tot fara un scop anume mi-am aruncat ochii spre o vitrina. Era libraria de la Sala Dales. Si pe ce credeti ca mi se opresc ochii? Pe o carte de Hemingway. Un roman care inca nu fusese tradus pana in acest an. „Gradina Raiului”. Un nou roman de Hemingway pe care nu-l citisem inca!

Scriam undeva in trecut, cand parcurgeam ultima carte a lui Hemingway din lista celor traduse in romana, ca eram tare nefericit deoarece ma apropiam de sfarsitul acelei carti si stiam ca nu voi mai avea ce citi de acest fascinant autor, decat poate sa recitesc. Am terminat si povestirile scrise de el. Si iata, azi, o surpriza facuta de cei de la Polirom, traducerea fiind realizata de Ionut Chiva.

Am poposit in parcul Herastrau si am devorat cateva zeci de pagini. Doamne, ce dor imi era de acest stil, de aceste cuvinte simple! Inca din primele pagini toate simturile mi-au fost „gadilate”, in special gustul (si-mi mai era si o foame!), mirosul si simtul tactil. In cateva zeci de pagini am aflat denumirile si am „simtit” gustul atator mancaruri si bauturi cate nu voi cunoaste toata viata. Dar de-ar fi vorba numai de asta!...

E geniala cartea. Din fiecare rand razbate un entuziasm si o bucurie a vietii atat de simpla, incat te cucereste imediat. E un tonic perfect. Te face sa-ti doresti sa iti traiesti viata numai prin prisma simturilor si a propriei stari de bine, fara nici o urma de infumurare, de egoism sau de pretentie simandicoasa.

„- Tare ma bucur de aventura asta cu pestele. Ce minunat si simplu ne distram, nu?”, spune personajul feminin al romanului, dupa ce sotul ei pescuise aproape intamplator un peste de vreo 7 kg.

Dialogurile sunt tot marca Hemingway, adica pe cat de simple, pe atat de expresive.

Si cum stateam eu pe banca, in parc, si sorbeam randurile cartii, aud un fosnet discret in dreapta. O veverita! Era la mai putin de un metru de mine si statea in doua picioare si ma studia curioasa. Am intins mana spre ea, s-a speriat si a fugin cam un metru. Am tinut mana intinsa. Curiozitatea a invins. S-a reintors si mi-a cercetat mana, atingand-o cu nasucul ei. Era agitata, avea miscari repezite, bruste si respira foarte repede. O mana de par, plina de viata si energie. Vazand ca n-am nimic sa-i dau, mi-a intors spatele si dusa a fost.


Azi m-am intalnit si cu niste prieteni. Si, poate fara sa vrea, au ras de multe lucruri care pentru mine au importanta. Fara intentie, doar de dragul amuzamentului, dar au reusit sa terfeleasca prin noroi multe lucruri dragi mie.

Si, nu stiu cum sa zic... dar se pare ca atunci cand oamenii se apuca sa faca ceva praf, nu mai lasa nimic in urma.


In cateva ore parasesc capitala. Nu imi va lipsi orasul asta, dar deja imi lipsesc multi oameni pe care i-am intalnit aici. Si de va fi sa ma reintorc aici, sa stiti ca nu orasul asta ma va chema inapoi.

Caci Paradisul nu inseamna „unde”, ci „cu cine”!


As vrea sa mai spun cateva cuvinte, dar nu le gasesc tocmai pe acelea.

Va reamintesc ca in Craiova nu am internet si ca intentionez, oricum, sa merg o vreme si prin satul bunicilor mei, locul unde am copilarit, unde am crescut. Orice om are nevoie de o pauza. Si chiar daca mie mi-a cam fost impusa aceasta pauza, tot am de gand sa ma bucur de ea.


Si va spun pe curand, nu ramas bun.




Iar acum va las in compania lui Hemingway. Mai intai cateva citate din ce am citit din „Gradina Raiului”, cu mentiunea ca daca ar fi fost sa citez tot ce mi-a placut, ar fi trebuit sa citez tot ce am citit. (Nu voi cita ceea ce tine de gust, ca probabil are sa va faca pofta si oricum ar fi prea mult de scris).


„Camera in care stateau ei arata ca acel tablou care reprezinta camera lui Van Gogh de la Arles, cu exceptia faptului ca aveau un pat incapator si doua ferestre mari de unde, dincolo de apa si de pajistile scufundate se vedea orasul cu cladiri albe si stralucitoarea plaja de la Palavas.”



„Hainele fetei erau impaturite pe unul din scaunele alea ca din Van Gogh si ea-l astepta in pat, acoperita cu un cearceaf.”


„- La ce te gandesti? intreba fata.

- La nimic.

- Ei, la ceva tot trebuie sa te gandesti.

- Nu, ma simteam doar cumva...

- Cum?

- Fericit.

- Insa mie mi se face asa de foame! Crezi ca-i normal? Mereu ti se face asa de foame dupa ce faci dragoste?

- Doar cand iubesti.

- Oh, stii prea multe despre lucrurile astea.”


„N-aveau cum sa fie mai strans lipiti unul de celalat decat erau deja si iata ca asta nu ducea la nimic rau. Era doar fericire si dragoste si apoi foame, bagau la ghiozdan si apoi o luau de la capat.”


„Ce se va alege de noi daca lucrurile astea s-au petrecut atat de salbatic, de periculos si de repede? Oare exista ceva ce n-ar arde intr-un foc atat de mistuitor? Eram fericiti, sunt sigur ca si ea era fericita. Dar cine stie? Si cine esti tu sa o judeci si cine a participat, cine a acceptat transformarea si a trait-o? Daca asta-i ce vrea ea, cine oi fi tu sa nu o lasi sa aiba parte de ce vrea? Esti norocos sa ai o sotie ca ea si pacat este doar atunci cand te simti prost dupa aceea, dar tu nu te simti prost. Nu, daca bei vin nu te simti prost, dar ce-o sa bei atunci cand vinul n-o sa-si mai faca treaba?”


„- Mi-e frica de ei si de lucrurile pe care le zic. Cum se poate ca noi sa fim noi si sa avem lucrurile pe care le avem si sa facem ce facem si tu sa fii asa cum reiese din cronicile alea?”


„- Majoritatea femeilor ar fi fericite daca nenorocitii lor de barbati ar avea recenzii bune.

- Eu nu-s majoritatea femeilor si tu nu esti nenorocitul meu de barbat...”


„- Pentru eroi, spuse el ridicand paharul de coniac cu Perrier rece.

- Nu ma deranjeaza sa fiu o eroina, zise fata. Noi nu suntem ca alti oameni. Nu-i nevoie sa ne spunem unul altuia draga sau dragul meu sau dragostea mea, ca sa demonstram nu stiu ce. Draga sau dragostea mea sau iubirea mea, toate astea mi se par chestii obscene, mai bine ne folosim numele de botez. Intelegi ce zic. De ce ar trebui sa facem si alte chestii, asa cum face toata lumea?

- Esti o fata foarte inteligenta.”


„Ai grija, isi spuse, e foarte bine sa scrii simplu, cu cat mai simplu cu atat mai bine. Nu-ncepe, insa, sa si gandesti in halul asta de simplist. Da-ti seama cat de complicate sunt lucrurile si apoi spune-le simplu. Ti se pare ca tot ce s-a intamplat la Gau de Roi a fost simplu doar pentru ca ai fost tu in stare sa scrii o parte din lucruri simplu?”.


In acest ultim citat din „Gradina Raiului”, cred ca se regaseste intreaga esenta a farmecului scrierilor lui Hemingway.


Despre el v-am mai spus - a fost scriitor. Asta a stiut el cel mai bine sa fie. Atunci cand nu a mai putut sa scrie, nu a mai dorit sa fie deloc. -> continuare aici (clic)


Despre „meseria” sa, aceea de scriitor, el insusi spunea:

„Ai inceput lucrul la sase dimineata, sa zicem, si poti sa continui pana la amiaza sau sa termini mai devreme. Cand te opresti, esti gol pe dinauntru, gol si in acelasi timp abia daca mai incapi in propria piele, ca atunci cand ai facut dragoste cu o fiinta pe care o iubesti. Nimic nu te poate rani, nimic nu se mai poate intampla, nimic nu mai inseamna nimic pana a doua zi, cand o iei iar de la capat. Asteptarea asta, pana a doua zi, este cel mai greu lucru de indurat.”


Mai jos va las un fragment din manuscrisele lui Hemingway, care n-a aparut niciodata sub vreun nume sau ca o povestire independenta. Sunt fragmente culese din manuscrisele sale si publicate postum. Polirom le-a cules in volumul de povestiri intitulat „Zapezile de pe Kilimanjaro si alte povestiri”.


„Cum mergeam pe strada, am auzit intai tobele, pe urma fluierele si cimpoiul, si apoi au aparut ei de dupa colt, dansand cu totii. Umplusera toata strada. Primul l-a vazut Maera si pe urma l-am vazut si eu. Cand au oprit muzica si toti s-au asezat pe vine, s-a cocosat cu restul in mijlocul strazii si apoi, cand muzica a inceput din nou, a continuat sa danseze alaturi de ei. Era turta de beat.

- Du-te tu dupa el, mi-a zis Maera, pe mine nu ma suporta.

Asa ca l-am ajuns din urma cand se ghemuisera din nou, l-am apucat de brat si i-am zis:

- Hai, Luis. Ce dracu’, te asteapta taurii aia dupa-amiaza.

- Nu ma asculta, era prea concentrat asteptand sa-nceapa din nou muzica.

- Nu fi tampit, Luis, i-am zis, hai inapoi la hotel.

Apoi s-a auzit din nou muzica si el a sarit in sus, s-a departat de mine invartindu-se si a-nceput din nou sa danseze. L-am apucat de brat, dar el s-a smuls si mi-a zis:

- Of, lasa-ma-n pace, ca n-oi fi taica-miu.

M-am intors la hotel si Maera era pe balcon, asteptand sa vada daca-l aduc inapoi. Cand m-a vazut, a intrat inauntru si apoi a coborat cu o mina scarbita.

- Ei, i-am zis, pana la urma, nu-i decat un mexican salbatic si ignorant.

- Da, spuse Maera, dar cine o sa se ocupe de taurii lui dupa ce primeste o cogida*?

- Pai, cred ca noi.

- Da, noi, spuse Maera. Noi ucide taurii la salbatic, noi ucide taurii la betiv si taurii la dansatori de riau-riau**. Da. Noi ucide. Chiar ca noi. Da. Da. Da.



Maera zacea impietrit, cu capul pe brate, cu fata-n nisip. Se simtea infierbantat si lipicios din cauza sangerarii. Simtea fiecare impunsatura. Cateodata taurul il lovea doar cu capul. O data cornul trecu cu totul prin el si-l simti cum se infige in nisip. Careva prinsese taurul de coada. Il injurau si-i fluturau capa in fata ochilor. Apoi taurul disparu. Cativa il ridicara pe Maera si incepura sa fuga cu el spre mantinela, apoi iesira spre poarta si, trecand prin tunelul de sub tribune, il dusera la infirmerie. Il intinsera pe o haina si unul dintre ei se dusera dupa doctor. Ceilalti se-nvarteau pe-acolo. Doctorul veni in graba din tarcul unde pana atunci tot cususe la caii picadorilor. Trebui sa se opreasca si sa se spele pe maini. Din tribuna de deasupra se auzeau o multime de strigate. Maera simti cum totul se face mai mare si mai mare, apoi din ce in ce mai mic. Apoi din nou tot mai mare si apoi din ce in ce mai mic. Apoi totul incepu sa se-nvarta mai repede si mai repede, ca atunci cand gresesc viteza unui film la cinematograf. Apoi muri.”

_______________________________________

* - impunsatura (in spaniola in orig.)

** - denumire populara pentru Alegria de San Fermin, o compozitie a lui Miguel Astrain