"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
In dimineata in care am surpins soarele cum isi inalta capul de dupa Bucegi, aflat in fata refugiului Iezer, nu m-am putut retine sa nu zambesc. Imi simteam sufletul prea plin. Au trecut cateva saptamani de atunci... n-a fost cum era alta data. N-am mai regasit entuziasmul din trecut, in mine. Dar n-am putut sa nu fiu fericit ca exist si ca lucruri minunate ma inconjoara!
Ce pret poate sa aiba amaraciunea si tristetea mea, daca sunt in stare sa privesc un rasarit si sa zambesc? Nu inteleg cum ai putea sa treci pe langa un copac si sa nu fii fericit ca il vezi? Sa vorbesti cu o persoana si sa nu fii fericit ca iti este draga? Sa privesti un pisoi cum, incalzit de ultimele raze ale soarelui tomnatic, se tavaleste jucanduse cu coada lui si sa nu zambesti? Cate lucruri minunate nu se gasesc la fiecare pas, lucruri pe care pana si omul cel mai decazut le-ar gasi minunate? Priviti un copil, priviti cum rasare soarele, priviti cerul, priviti cum alearga norii, priviti cum cad frunzele, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc si, facand asta, spuneti-mi: mai gasiti vr'un motiv sa nu zambiti?
Acum e noapte. Afară e toamnă. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Recitalul lui Alifantis & Zan a ajutat şi el la readucerea la viaţă a lucrurilor demult trăite.
În sufletul meu este un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputinciosă orice încercare. Acum, toate uşile sunt închise. Nu încuiate; doar închise.
Prin minte mi se învârte o tinereţe atât de plină, atât de încărcată, de care mereu am fost mândru. Am făcut, am îndrăznit mai mult decât majoritatea şi-au permis măcar să viseze. Am trăit şi rare au fost momentele când am refuzat ofertele vieţii. Rare!
Şi atunci, de ce îmi pare acum că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii? Evenimentele şi întâmplările care au umplut aceşti ani, m-au făcut să devin cel care sunt. Îmi plăcea mereu să cred asta! Dar cine sunt eu? Ce am acum, mai mult decât nimic? Ce am, în afară de libertate (adică nimic de pierdut) şi pofă de viaţă, de bucurie, de ce e frumos, de bunătate? (Poftă, sau nevoie?)
De ce toate astea nu-mi mai sunt de ajuns?
Simt cum îl las în urmă pe cel care visa atât de departe, mă tem că încep să-l pierd. Tinereţea îmi picură în clepsidra timpului, iar eu privesc în jur şi nu văd nimic despre care să pot spune "este al meu". Asta, poate pentru că rucsacul îl am în spate?
Dar de-ar fi să mă întorc în timp, ştiu că n-aş schimba nimic. Nici măcar lucrurile care m-au durut. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Poate doar ceea ce nu mi s-a întâmplat, încă. Nici măcar atât! Altfel decât sunt, n-aş şti să fiu. N-aş fi eu!
Iar sub dovada unui sărut, a unei îmbrăţisări, câte amagiri nu se pot ascunde?
Frunzele ruginesc, pălesc, mor şi apoi cad. Dar frunzele întotdeauna au să înmugurească din nou. Tinereţea noastră, însă, nu se va mai întoarce niciodată. Zvâcnirile de bucurie ce se zbat în noi la douăzeci de ani încep, treptat, să se lenevească. Mădularele slăbesc, simţurile se atrofiază, părul albeşte. Unii numesc asta (într-un mod eronat, evident), maturitate. În realitate însă, decădem mereu până când ajungem nişte marionete bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am agăţat şi a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem.
Indiferent cum şi-a trăit viaţa, orice om întâmpină bătrâneţea cu o mulţime de regrete, ferm convins că şi-a irosit viaţa, fără să ştie că viaţa reprezintă, de fapt, toate acele irosiri.
Amintirile anilor cei mai frumoşi din viaţă, pe care eu i-am trăit deja, incălzesc sufletul meu tomnatic. A fost frumos. Dar, probabil şi datorită felului meu de a trăi totul intens (iar ce e trăit intens, se consumă repede), totul, dar absolut totul în viaţa mea, tot ce a fost cu adevărat frumos, şi-a trăit clipa şi apoi a dispărut, fără urmă. Doar amintirile au rămas, care uneori pot deveni dureroase, tocmai pentru că ştii că niciodată, nimic nu va mai fi ca atunci. Amintirile şi o senzaţie de înstrăinare, de pustiu, de singurătate absolută.
Revin, cât de des pot, cu sufletul strâns, în casa bunicilor mei de la ţară, căutând plăcerea de a fi copil. Niciodată singur, pentru că un copil nu cunoaşte singurătatea. Orice ar fi, el are prietenii lui imaginari, cu care se joacă întotdeauna. Revin mereu, fac focul în sobă, iarna, sparg lemne... dar în afară de aceste trăiri şchioape ale unui trecut de mult consumat, nimic nu mai e ca pe vremuri. Nici soarele nu mai intră la fel, pe fereastră. Si totul e pe fugă...
Şi câte apartamente am "distrus", petrecând împreună cu prietenii mei, in anii cei mai frumoşi ai vieţii, primii care se adună peste cifra douăzeci! Si câte cabane am zguduit din temelii... şi câţi munţi am urcat împreună, având încredere unii în alţii! Mersul pe munte mi-a rămas, pârtiile le străbat mai în viteză acum, dar lipsesc aproape cu desăvârşire nebuniile. Acum totul e calculat (în ceea ce priveşte muntele). Şi se întâmplă doar în weekend. În rest, serviciu. Si aşa va fi până când batrâneţea işi va fi intrat demult şi pe deplin în drepturi şi în ceea ce priveşte trupul, sau până când în drepturi işi va intra singurul lucru cert din lume - moartea. Nu vom avea niciodată nimic de spus despre propria noastră moarte. Mortul nu ştie că e mort, iar noi, cei vii, nu ştim ce e moartea.
Palmele mi-au îngheţat, tastând aceste cuvinte... dar câte nopţi n-au stat calde, lipite de pielea celor pe care le-am iubit! Acum le simt reci, aspre şi... sbârcite. Soarele n-are nici un motiv să răsară, dacă nu are ce să incălzească cu razele sale.
Nu regret prea multe din tinereţea mea, care işi consumă ultimele clipe... regret doar că a trecut. Am fost un tânăr frumos. Adult însă, nu ştiu să fiu. Bătrân, nici atât.
Chipul mă arată copil, dar sufletul imi e deja ruginit...
N-oi fi eu un înţelept, dar măcar atâta ştiu: lumea este reală, nu este o fantasmă; sufletul omului este învelit de trup, nu de vânt. Cine crede altfel, se înşeală. Şi argumente am destule: trupul femeii e cald, poartă în el apa vie, zăpada e rece, florile au miros, focul încălzeşte, stânca e aspră şi dură, păsările cântă, iar moartea... moartea nu există. (uite că am ceva de zis şi despre moarte!)
Tânăr fiind (unii ar zice că şi nesocotit), am crezut mereu într-o lume care nu exista şi, crezând în ea, o cream. Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie. Şi câte nebunii am putut să fac, în numele acestei idei! Şi pe câte drumuri care nu duceau nicăieri, m-am încăpăţânat să continui să merg! Iar toate astea, daca sunt luate în parte, fiecare nebunie şi fiecare drum ocolit, pot fi socotite pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, dar, luate împreună, ele alcătuiesc de fapt o linie dreaptă, neabătută, care ştie că numai drumurile ocolite te fac să inaintezi pe acest pământ bolovănos. Acesta a fost şi drumul meu. Altfel n-aş fi ştiut să merg.
Acum, trăiesc din plin tomana de afară. Şi sper să fiu o frunză...
Tinereţe! Tinereţe! Nimic nu are sens, în afară de tinereţe.
"Te desparţi de mai multe ori până cand te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea, simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezusei că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic." Marin Preda
Partea spirituala a omului presupune intelepciune, ceea ce s-ar defini prin a te lipsi de dorinte, pentru a nu mai avea dezamagiri, de a infrana orice sentiment, de egoism, ura, manie, invidie, gelozie, chiar iubire, pastrand doar iubirea generala, de stele si de luna, de plante si pasari, de oameni si de Dumnezeu, presupune lipsirea de tot ceea ce ar tine de partea umana a existentei noastre, aici, pe pamant, de tot ceea ce e legat de sentimente si simtaminte...
Si atunci, unde mai e farmecul acestei vieti pe pamant?
Deocamdata, nu consider faptul ca exist in aceasta lume ca fiind o greseala, asa ca ma bucur atat de latura umana, sentimentala, cat si de cea spirituala a existentei mele. Vreau sa ma bucur de simtamintele ce mi-au fost oferite, vreau sa simt ca traiesc. Vreau sa simt emotia unui examen, bucuria unei victorii, tristetea unei infrangeri, gustul esecului, betia succesului, dorinta de a-mi implini un vis, emotia unei intalniri, a unui sarut, nesiguranta sentimentelor celuilalt fata de mine, indoiala, spaima, iubirea, fericirea... lucruri care imi demonstreaza ca traiesc, care ma fac sa ma simt cu adevarat viu, sa stiu ca exist aici, pe pamant, asa cum am fost facut sa exist!
"Prietenii tai te pretuiesc, le faci adesea bucurie si ti se pare ca fara ei nu s-ar putea; si totusi... daca ai pleca, daca te-ai rupe de cercul acesta, cat timp ar simti ei golul pe care pierderea ta l-ar lasa in viata lor, cat timp?... O, atat de pieritor e omul, incat chiar acolo unde are certitudinea ca inseamna ceva, acolo unde lasa cu adevarat urma prezentei lui, in amintirea, in sufletul celor care ii sunt dragi, chiar si acolo urma asta trebuie sa se stinga si sa dispara si asta atat de curand!"
Goethe - Suferintele tanarului Werther
Viata fara dragoste este o umba a lucrurilor ce ar putea fi. Ce e pt inima noastra, lumea fara iubire?! E ca o lanterna magica fara lumina! Am atat de mult, dar sentimentul fata de ea inghite tot: atat de mult am si fara ea totul mi se pare nimic. _________________________
Atunci când eşti tanăr nu ţii seama de nimic. Eşti stăpânul lumii tale! In durere te complaci, până şi tristeţea îţi şade bine. Fie că razi, fie că plângi, încrezător în tine şi îndrăzneţ, spui: "numai eu ştiu să trăiesc, priviţi!" Si nici că observi cum zilele tinereţii tale fug şi pier, nenumărate, şi totul se topeste în tine, fără urmă, ca zăpada sub razele soarelui... Si cred că taina farmecului tinereţii nu stă în faptul că ai avea putinţa de a face orice, ci în puterea credinţei că tu poţi face orice. Sau poate că stă tocmai în faptul că îţi iroseşti în vant puteri pe care, altfel, n-ai şti cum să le utilizezi. Orice tânăr recunoaşte, cu tărie, că e un risipitor, iar spre final cu totii ne credem îndreptăţiţi să spunem: "Câte n-am fi putut face, de n-am fi pierdut timpul, în zadar!"
Si vine o zi când viaţa nu-ţi mai apare ca o mare răscolita de valuri; dimpotrivă, o vezi netedă ca oglinda, nemişcată, străvezie până în cele mai tainice ascunzişuri, şi pe tine însuţi stând într-o luntrişoară fragilă; jos, în străfundul prăpastiei întunecoase şi mâloase, abia se desluşesc, ca nişte peşti uriaşi, ca nişte monştri hidoşi, toate relele vieţii: boli, necazuri, nebunie, orbire, mizerie, foame, săracie... Si iată ca sub ochii tăi, unul dintre acei monştri se iveşte din intuneric, se opinteşte urcând tot mai sus, şi pe măsură ce dihania se apropie, te înfricoşezi tot mai tare. Uite, uite... namila mai-mai să izbească cu spinarea barca şi s-a zis cu ea! Dar, deodată, monstrul parca se pierde, se coboară şi, cufundându-se în străfunduri, se culcă iarăşi abia mişcând din aripa-i intunecată.
Acum sunt tânăr, nu mă tem. Totuşi, va veni ziua sorocită şi atunci barca va fi răsturnată. Nu există nici un dubiu. Mi-o demonstrează cele opt fire de păr albe ce-mi incununează fruntea, descoperite cu uimire, acum două zile...
Totul e trecător. De-am fi şi conştienţi de asta, înainte să se sfârşească!
