Sarbautori fericite!

Cateva clipe prin Craiova, iar maine, 25 decembrie, sper sa gasesc ocazie spre satul bunicilor mei.

In weekend intentionez sa ma intorc, iar luni voi porni spre partiile de la Straja, unde voi intampina noul an. Sarbatori Fericite va doresc tuturor. Si nu uitati: viata unui om are sens doar prin varietatea lucrurilor pe care le are ca amintire.

PS (17.01.2009): Printr-o fericita intamplare, am reusit sa ajung pe 25 dimineata la tara, cu masina unchiului meu. Revelionul l-am petrecut cum era planuit, la Straja, unde am schiat 5 zile.

Melodia pe care o postasem aici, am sters-o, pt ca nu era melodia pe care o cautam. O voi posta ulterior. versurile melodiei la care facusem referire le gasiti in comentariu.

Fulgi de zapada

Poate ca esti intr-o picatura de ploaie si ai sa-mi cazi in par, intr-o zi. Sau poate vei fi un fulg si ai sa-mi cazi in palma. Si ai sa te topesti. Iar!

Poate ca eu sunt de vina, ca sunt prea cald.

Poate...

Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute. Cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Dar nu conteaza cat timp traiesti – important este cum traiesti!Si ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, chiar si omatul isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum; intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. E intradevar rusinos sa fii astfel dus de nas de viata, e de ras si de plans! Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului; esti o ciuperca de padure, azi impestritata de culori frumoase, dar putrezita maine. Ori te aperi, te inchizi intr-un "atelier" si cauti sa inalti vietii fugare "un monument" - si atunci trebuie sa renunti la viata, nu mai esti decat o unealta, stai intradevar in slujba nepieirii, dar in acelasi timp te usuci si-ti pierzi libertatea, plenitudinea si placerea vietii.

Ah, si viata intreaga nu capata sens decat daca pot dobandi si una si alta, daca viata nu ar fi ciopartita de acest searbad ori-ori. Sa crezi fara sa platesti cu pretul vietii! Sa traiesti fara a renunta, totusi, la nobletea creatiei! Oare nu e cu putinta? Poate ca exista oameni care izbutesc asa ceva. Poate ca exista soti si parinti carora, fidelitatea, nu face sa le piara placerea simturilor? Poate ca exista sedentari, carora lipsa libertatii si a primejdiilor nu le seaca, totusi, inima? Poate. De vazut inca nu am vazut niciunul...

Toata existenta pare sa se intemeieze pe dualitate, pe contrarii; esti femeie sau barbat, rational sau simtitor, bun sau rau, urat sau frumos, etc. - nicaieri nu poti trai concomitent inspiratia si expiratia, barbatia si feminitatea, libertatea si ordinea, instinctul si spiritul, intotdeauna unul trebuie platit cu pieirea celuilalt si intotdeauna si unul si celalat sunt la fel de importante si demne de a fi traite! Femeile au, poate, o soarta mai usoara. Pe ele natura le-a plamadit astfel incat placerea isi aduce ea insasi fructul si din fericirea dragostei se naste copilul. La barbat, aceasta fertilitate simpla este inlocuita de nostalgie. Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat sau a ras pe seama propriei sale creatii? Nu, nu a putut fi suparat daca a faurit cerbii si caprioarele, pestii si pasarile, padurea, florile, anotimpurile. Dar fisura strabate totusi creatia Lui. Si de ce sa fie aceasta nostalgie si insatisfactie un pacat? Nu din ea se isca oare tot ce este frumos si sacru, tot ce omul a creat si i-a redat lui Dumnezeu, in chip de ofranda a recunostintei sale? Oricum ar fi, atata timp cat viata mea este o gradina in care infloresc flori vrajite nu am voie sa ma plang.

Marturisire

Marturisirea unui calugar de la o manastire de pe muntele Athos, in fata autorului grec Nikos Kazantzakis, in vremea tineretii acestuia. La varsta de aproximativ 70 de ani, calugarul i-a marturisit ca, in urma cu 30 sau 40 de ani, cand a fost trimis pentru singura data „in lume” cu treburi ale manastirii, a cunoscut femeia pentru prima si singura data in viata sa, si asta dupa ani lungi de calugarie, intr-un moment de nebunie (care a durat o noapte intreaga), dupa ce zile intregi fusese urmarit in ganduri de imaginea sanului ei dezgolit, cand isi alapta copilul la poarta de la intrarea intr-o manastire.

Iata cateva fragmente din cuvintele calugarului, asa cum si le aminteste Nikos Kazantzakis:

„Um mare ascet a spus: daca stai linistit si auzi doar chemarea unei vrabiute nu-ti mai regasesti pacea dinainte. Daca ciripitul unei vrabiute ne tulbura inima, atunci ce poate face sanul dezgolit al unei femei? Nu uita, eram foarte tanar cand am intrat in manastire si nu cunoscusem nici o femeie. Dar ce spun nu cunoscusem! Nu atinsesem niciodata nici o femeie. Ce era de facut? Cum puteam sa-l alung pe satana? M-am apucat de post si de rugaciuni, am luat biciul cu care manam vitele la lucru si mi-am biciuit trupul cu furie pana cand s-a facut tot o rana. Iarasi zadarnic, zadarnic! Daca lumina lampii descrestea un pic eu vedeam sanul alb stralucind in intuneric.”

Si intr-o noapte s-a intamplat.

„Cati ani au trecut de atunci? Treizeci? Patruzeci? Nu, nici un an n-a trecut; timpul s-a oprit. Ai simtit vreodata in viata ta cum timpul se opreste? Eu am simtit. De treizeci de ani ii deschei bluza si descheiatul nu se mai sfarseste. A ramas cu mine pana in zori, n-am mai lasat-o sa plece. Dumnezeule mare, ce bucurie a fost, ce usurare, ce inviere! Viata intreaga fusesem rastignit, dar in noaptea aceea am inviat. Dar mai e ceva, un lucru teribil: am simtit pentru intaia oara ca Dumnezeu era langa mine, venea cu bratele deschise. Ce recunostinta, ce rugaciuni am inaltat in noaptea aceea, pana la ziua, cum mi s-a deschis inima si l-am primit pe Domnul! Pentru prima oara in viata mea, oh, citisem inainte in scriptura dar erau numai vorbe, pentru prima oara in viata mea inumana, lipsita de bucurie, am inteles cat este de bun si cat de mult il iubeste pe om si ca din mila pentru barbat a creat femeia si i-a daruit atat farmec incat ea ne conduce spre paradis pe cea mai sigura si mai scurta cale. Femeia are mai multa putere decat rugaciunea, decat postul si, iarta-ma, Doamne, decat insasi virtutea... Din noaptea aceea de acum 30 sau 40 de ani, ma intreb necontenit: pacatul poate fi oare in suljba Domnului (tinand cont ca abia atunci l-am simtit pe Dumnezeu langa mine)? O, stiu ce vrei sa-mi spui, ceea ce toata lumea spune: ai pacatuit ca sa te caiesti. Dar eu nu ma caiesc, iti spun deschis, Dumnezeu poate sa trimita fulgerul asupra mea si sa ma prefaca in cenusa, nu m-am cait si nu ma caiesc! Daca as mai avea prilejul sa o mai fac, as mai face-o!...”

.............................................

Inchei acum tot cu un citat, de data aceasta apartinandu-i lui Turgheniev: „Ultimul lucru pe care l-a creat Dumnezeu a fost femeia, de atunci nu a mai creat nimic. Pana si El a ramas fascinat de propria lui creatie si a inteles ca nu mai poate crea ceva atat de desavarsit!”

Ce nu vad ochii, inima nu simte

In timpul infinit, in infinitatea materiei, in spatiul infinit, rasare o celula organica, tine un timp, apoi se spulbera si asta sunt eu. E un neadevar chinuitor, dar unicul si ultimul rezultat la care a ajuns straduinta de veacuri a mintii omenesti in aceasta directie. Pe cand inima...

Nu pot sa inteleg cum te-ai putea indoi de existenta ziditorului, cand te uiti la cele cladite de el? Ar putea fi oare posibil ca, privind un zid, sau o cladire, sa te indoiesti de existenta celui care le-a cladit? Ca doar nu s-au ridicat singure!... Cine a impodobit cu stele bolta cereasca? Cine a imbracat pamantul cu haina frumoasa? Cine altul, daca nu ziditorul? Daca ignoranta te indeamna sa raspunzi la toate cate nu intelegi cu un simplu „nu stiu” sau un ingamfat „nu ma intereseaza”, ce-ai sa raspunzi cand, eventual, copilasul tau nevinovat te va intreba: „Tati, cine a facut toate lucrurile care ma incanta pe lumea asta: pamantul, apa, soarele, muntii, padurile si florile?” Oare ai sa-i raspunzi: „nu stiu”? Cum poti sa nu stii, daca totul se afla in fata ta? Sau te va intreba copilul: „Mami, ce ma asteapta in viata de dincolo de mormant?” Ce-ai sa-i spui daca nu stii nimic? Ce-ai sa-i raspunzi? Il vei lasa sa-l vanture ademenirile lumii? Mai gandeste-te...

Mi-a ramas cuibarita in minte ideea ca va sosi timpul perfectei mantuiri, a perfectei impacari, cand flacarie iadului se vor stinge si satana, fiul risipitor, va urca in rai si va saruta mana tatalui cu ochii plini de lacrimi. „Am pacatuit!”, va striga si tatal, deschizand larg bratele, va spune: „Bun venit, bun venit, fiul meu: iarta-ma ca te-am chinuit atat de mult.”

N. Kazantzakis pomenea despre un sfant care nu-si putea gasi odihna in rai. Dumnezeu i-a auzit suspinele si l-a chemat la judecata. „Ce este? Ce te face sa suspini?” a intrebat El. „Nu esti fericit?” „Cum ai vrea sa fiu fericit, Doamne", a raspuns sfantul, "cand chiar in mijlocul raiului este o vale a plangerii?” „Ce vale?” „Lacrimile celor osanditi!” Cu aceasta poveste, a zguduit din temelii linistea deplina si cu greu castigata, a unui calugar sihastru ce traia intr-o grota de pe muntele Athos...

As vrea sa pot sa cred si eu cum crede bunica mea, taranca simpla si naiva, fara sa-mi pun intrebari, vreau, dar nu pot! Si probabil ca voi fi devorat de minte, de eul meu, de mine insumi. Lucifer a fost azvarlit din rai si asta pentru ca s-a intors spre Domnul si a zis: „Eu.” Datorita acestui eu, acestei constiinte de sine, omul a fost separat de Dumnezeu. La inceput totul era unit, traiau multumiti la sanul sau. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tau, nu existau doua lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinta. Acesta era paradisul de care am auzit, acesta si numai acesta, de acolo am pornit cu totii. Iata ce isi aminteste sufletul, iata spre ce tinde sa se intoarca. Ce este moartea? E un magar pe care ne urcam si plecam.

Amintirile sunt vagi... Stramosii nostri nu stiau, dupa cum nici noi nu stim ce anume asteapta Dumnezeu de la viata noastra - si tocmai intr-un atare moment sunt scrise cartile, pictate tablourile, deoarece nu vrem si nu putem uita cine suntem.

Gandul perfectei impacari, poate lipsit de piosenie, dar, cine stie, poate de trei ori mai sfant, continua sa ma bantuie....

Ernest Hemingway - omul şi artistul

Viaţa şi activitatea lui Ernest Hemingway

„Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună. Nu uitaţi că Iuda avea amici ireproşabili.” E.H.

Ernest Miller Hemingway (Hem’ pentru prieteni) a fost scriitor. Asta a ştiut el cel mai bine să fie. Atunci când nu a mai putut să scrie, nu a mai dorit să fie deloc.
Ca artist, a fost un geniu. Nimeni nu poate contesta asta. Dar, dincolo de toate realizările lui literare, Hem’ a fost om. Ca noi toţi. Poate puţin mai plin de viaţă…
Şi este aproape imposibil să nu fii fascinat de viaţa acestui „zdrahon de 1,90 m şi 100 kg”, care practicase şi boxul, căruia îi plăcea pescuitul de rechini, vânătoarea de lei, corida şi guerilla. Însă aceasta ar fi o descriere incompletă. Iubea enorm viaţa, femeile, aventura, frumosul, pisicile  (casa lui din Cuba adăpostind la un moment dat 40 de pisici). Era un bun prieten, dar avea, desigur, şi păcate, pasiunea pentru licorile bahice şi izbucnirile violente fiind cele mai rele. Fernanda Pivano, în cuvintele sale despre scriitorul american, a povestit o scenă în care acesta s-a războit cu o fotografie. Era cazat la Ritz, în Paris, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, într-o seară, un colonel i-a aratat portretul bărbatului celei care avea să-i devină cea de-a patra soţie. Înfuriat la culme, Hem’ a vrut să împuşte fotografia, dar nu a fost lăsat. Atunci el s-a încuiat în baie, de unde s-au auzit detunături. Cei care au intrat cu forţa peste el, au văzut closetul făcut praf, apa peste tot şi poza distrusă.

Avea şi traume. Viaţa i s-a înfiripat alături de oameni care au murit în împrejurări tragice, la fel cum avea să moară şi el. Tatăl, Clarence Hemingway, s-a împuşcat în cap în 1928. Ursula, sora autorului, a murit de supradoză de pilule contra durerii, iar Leicester, fratele său, s-a împuşcat şi el. Actriţa Margot Hemingway (nepoata scriitorului), s-a sinucis şi ea. Cea de-a treia soţie a lui Hemingway, Martha Gellhorn, a fost o ziaristă renumită, unul dintre cei mai cunoscuţi corespondenţi de război. La bătrâneţe, aproape oarbă fiind, s-a omorât cu otravă. Asta s-a întâmplat în anul 1998.
Într-o iarnă, Hemingway a întalnit-o şi pe baroana Adriana Ivancich, cea care mai târziu avea să se întrupeze literar în eroina din „Across the river and into the trees” (Dincolo de fluviu si printre copaci). În 1983, femeia s-a spânzurat de un copac.

Despre scriitor, William Faulkner spunea: „Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stlişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut, pot depune mărturie că era la fel de bun ca om, pe cât a fost ca scriitor.”
Ca om, a iubit viaţa şi a fost un aventurier, din toate punctele de vedere. Deşi au trecut peste 60 de ani, încă se mai vorbeste şi acum în insula Key West despre acea noapte de pomină (despre care voi scrie mai jos), din pivniţa domnului Hemingway.
S-a născut pe 21 iulie 1899, în orăşelul Oak Park, în apropiere de Chicago. Oameni pentru care articolele din tabloidele zilelor noastre înseamnă mai mult decât rândurile cărţilor sale au facut o serie de speculaţii legate de travestirea “umilitoare” la care l-a supus mama sa, în copilărie, când l-a îmbrăcat pe Hem’ în rochie dantelată, pentru a-l fotografia alături de sora sa mai mare. Bineînţeles că nu voi acorda importanţă acestor lucruri. De menţionat, însă, este faptul că încă din timpul şcolii a aratat un interes activ pentru scris, fiind redactor al revistei săptamânale Trapeze, a şcolii Oak Park High School, şi colaborator al celei trimestriale, Tabula. De asemenea, a făcut parte din echipele de înot şi de fotbal ale şcolii şi tot în această perioadă a încercat să fugă de două ori de acasă, datorită deselor neînţelegeri dintre părinţii săi. După abslovirea şcolii, a plecat în Kansas City, unde a intrat reporter la Kansas City Star.
În timpul Primului Război Mondial, a intrat ca voluntar în formaţiile auxiliare ale Crucii Roşii americane şi s-a dus în Europa, unde a fost repartizat pe frontul italian. Pe 8 iulie 1918, a fost grav rănit de explozia unui obuz. A fost internat într-un spital militar din Milano, unde a stat trei luni. A primit două decoraţii italieneşti („Medalia d’Argento al Valore Militare” şi „Croce al Merito de Guera”) şi, după ieşirea din spital, s-a înrolat în armata italiană, în trupele de infanterie. În perioada petrecută la spital, a întalnit-o pe infirmiera Agnes von Kurowsky, care era cu caţiva ani mai mare decât scriitorul şi care, atunci când nu îngrijea soldaţi răniţi, adora să fie curtată. Hemingway a ajuns în mâinile ei după ce a fost rănit pe front de acel obuz, în timp ce împărţea soldaţilor italieni provizii şi scrisori. Avea picioarele ciuruite de schije şi un genunchi zdrobit. Povestea lor de amor s-a terminat când ea l-a anunţat că s-a îndrăgostit de un altul. Însă această infirmieră l-a inspirat pe Hemingway pentru personajul Catherinei Barkley din „Adio, arme!”, un roman ce poartă pecetea întâmplărlor din acea perioadă.
De-a lungul vieţii sale a călătorit foarte mult, în aproape toată lumea. A început cu Europa, călătorind după război prin Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Germania, împreună cu prima lui soţie. A fost în Grecia şi în Turcia în timpul războiului dintre cele două ţări. Mai târziu, a început să fie atras de Africa şi de vânătoarea de fiare sălbatice în acest continent romantic.
În iulie 1936, a donat 40.000 de dolari serviciilor sanitare ale armatelor republicane din Spania, pentru achiziţionarea de medicamente şi ambulanţe. Anul următor a pleacat în Spania, în calitate de corespondent de presă al agenţiei americane North American Newspaper Alliance, pe lângă armatele republicane. A participat şi la cel de-al doilea Congres al scriitorilor americani, unde şi-a arătat ferma sa opoziţie faţă de fascism. În acelşi an, a scris scenariul şi comentariul, pe care l-a şi rostit, la filmul documentar The Spanish Earth (Pământul Spaniol), realizat în colaborare cu Joris Ivens. Această perioadă, petrecută în Spania, l-a inspirat pentru romanul „For Whom The Bell Tolls” (Pentru cine bat clopotele), care a avut un succes enorm. Acest roman a fost publicat în 1940.
Avea o mare atracţie şi faţă de Cuba, unde şi-a achiziţionat şi o proprietate, Finca Vigia, situată lângă Havana. Între anii 1942-1944, a patrulat în largul coastelor Cubei, în urmărirea submarinelor hitleriste, aflat la bordul yachtului său Pilar, adaptat şi echipat conform acestui scop. Această „vânătoare” de submarine, i-a fost sursă de inspiraţie pentru ultima parte a romanului „Islands in the Stream” (Insule în derivă sau Insulele lui Thomas Hudson – traducerea diferind în funcţie de editură).
După cum am mai zis, a avut patru soţii. Despre perioada petrecută în Paris cu prima lui soţie, Hadley Richardson, a scris în romanul autobiografic „A Moveable Feast” (Sărbătoarea de neuitat), în care descrie, printre altele, relaţiile sale de prietenie cu Ezra Pound, James Joyce, Scot Fitzgerald şi alţii. Se împrieteneşte şi cu Gertrude Stein, care, referindu-se la el şi la contemporanii săi, scriitori americani exilaţi la Paris, îi numeşte „generaţia pierdută”. În replică, gândindu-se la această denumire, Hemingway îşi zicea că, în fond, de când lumea „toate generţtiile au fost, sunt şi întotdeauna vor fi dintr-o pricină sau alta generaţii pierdute”. Tot în această carte, scritorul american îşi aminteşte şi de-o seară petrecută la cafenea cu pictorul Pascin, care era însoţit de două modele. Peste ani, pictorul s-a spânzurat, lăsând în urma lui, pe perete, un mesaj scris cu propriul său sânge. Îşi lua rămas bun de la o anumită Cecile, lăsându-şi averea, prin testament, atât soţiei, cât şi amantei. Spre cimitir a fost însoţit de mii de oameni, în special de artişti, chelneri şi barmani, ceea ce spune multe despre principalele ocupaţii ale pictorului.
În 1927, după şase ani, a divorţat de Hadley şi s-a căsătorit cu ziarista Pauline Pfeiffer. S-a întors în Satele Unite şi s-a stabilit în Key West, Florida, într-o casă oferită de un unchi al noii sale soţii.
În 1940, după ce a divorţat de Pauline, Hemingway s-a căsătorit cu scriitoarea şi ziarista Martha Gellhorn, cu care a pleacat în China, în calitate de corespondent de război, şi a asistat la luptele împotiva japonezilor. În 1946 a divorţat şi de Martha Gellhorn şi s-a căsătorit cu ziarista Mary Welsh.
A avut şi trei fii: John, născut în 1923, Patrik, născut în 1928 şi Gregory, care a venit pe lume în 1931.
De-a lungul existenţei sale, Hem’ a avut o ciudată predispoziţie la accidente. În 1930 a suferit un accident de maşină, când şi-a fracturat grav braţul drept. La începutul anului 1954, a suferit un accident de avion în Africa, împreună cu soţia sa, din care, însă, au scăpat nevătămati. Cu toate astea, ziarele din întreaga lume le-au anunţat moartea. Încercănd să ia un alt avion, acesta a explodat, de data asta fiind răniţi ceva mai serios, dar nu grav. De asemenea, în timpul unei beţii grozave, undeva în Paris, s-a dus la toaletă, iar la plecare a văzut în dreapta un lanţ atârnând. A tras de el, dar apa nu a curs. A mai tras o dată, nimic. Apoi, supărat, a tras cu toată puterea. Atunci luminatorul din tavan i s-a prăbuşit în cap. Lanţul de la apă era în partea stangă. A rămas cu o cicatrice adâncă pe frunte.

În anul 1960, bolnav fiind, se internează în cateva rânduri, pentru un tratament medical de mai lungă durată, care a implicat şi „şocuri electrice”.
Viaţa tumultuoasă a artistului l-a determinat pe Norman Mailer să spună, vorbind despre Hemingway, că „a fost, în esenţă, un simplu băiat din inima ţării, căruia succesul i-a smuls rădăcinile – şi şi-a petrecut tot restul vieţii căutând să regăsească vechea senzaţie pierdută de pământ ferm.” Toată viaţa sa, orice ar fi fost, nu a încetat o clipă să scrie. Povestiri, nuvele, romane, publicistică şi chiar poeme. A continuat să scrie chiar şi atunci când zilele nu îi erau prea viu colorate.
În 1952 a publicat romanul „The old man and the sea” (Bătrânul şi marea), care a cunoscut un mare succes şi a fost salutat cu entuziasm de critică. Pentru acest roman i s-a acordat premiul american Pullitzer (1953). Revista Life i-a propus lui Hemingway să publice „Bătrânul şi marea” integral, într-un singur număr. Rezultatul – cinci milioane şi jumătate de exemplare s-au vândut în primele 48 de ore.
În toamna anului 1954 i s-a decernat premiul Nobel “pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” Părerea lui Tennesee Williams, privindu-l pe autor în întregime, ca om şi ca artist, era aceea că „nu s-a ascuns niciodată într-un turn de fildeş. Ştia prea bine că substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate, până în momentul morţii.” Şi acest lucru este, întradevăr, o mare performanţă, dacă stăm să ne gândim că majoritatea dintre noi nu putem deveni nici măcar imaginea vie a propriilor noastre crezuri şi principii.
Hemingway fascinează prin stilul său simplu şi firesc, fără împopoţonări ale frazelor. Cuvintele sale, modeste şi concise, ne poartă gândul direct la imagini, situaţii şi fapte, fără a mai fi trecute prin sensibilitatea personajelor. Citindu-i operele, ne trezim dintr-o dată că îi urmăm, pas cu pas, pe eroii cărţilor sale şi că lăsăm în urmă totul, toate nevoile noastre, de a gândi, de a scrie, precum şi multe altele. Le lăsăm pe toate în urmă.
Într-un interviu, vorbind despre munca unui artist, în special a unui scriitor, Hemingway a declarat: „Sunt adeseori întrebat în ce constă secretul creaţiei. Creaţia n-are secret. Există oare secrete în zidăria şi piatra bizantină?… Nu, nu există nici un secret. Era doar muncă supraomenească… Secretul creaţie este acelaşi: munca supraomenească pentru ca un cuvânt să adere la celălalt, ca şi pietrele zidului chinezesc. Oamenii nu văd această muncă. Ei văd doar rezultatul: o carte bună, succesul, gloria şi, probabil, o grămadă de bani. Ei nu ştiu câte chinuri, câte eforturi ascund rândurile pe care le citesc. Este adesea mai greu să descrii ceva, decât să înfăptuieşti ceva.” În zilele petrecute în locuinţa sa din Cuba, fiecare dimineaţă îl găsea în faţa maşinii de scris, în care se afla o coală albă, iar alături, un pahar cu whiskey american. Hem’ işi scria pagina pe ziua aceea, golea paharul de whiskey şi, după ce mânca, îşi lua pălăria şi puşca de vânătoare şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat niciun leu, dar în tot acel timp, cât el căuta lei, lucra mental la cărţile ce urmau să apară.
În romanul autobiografic, „A Moveable feast” (Sărbătoarea de neuitat), scria: „De câte ori mă simţeam blocat în scrierea unei povestiri care nu ducea nicăieri, îmi spuneam: Nu te îngrijora. Ai scris întotdeauna şi vei scrie şi acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o propoziţie adevărată. Scrie cea mai adevărată propoziţie pe care o cunoşti”. Şi, mai departe, autorul celei mai adevărate proze americane continuă: “Aşa că scriam o propoziţie adevărată şi porneam de la ea. Era uşor, pentru că auzeam întotdeauna pe cineva în jur spunînd cîte o propoziţie adevărată.” Elementul autobiografic a avut o importanţă deosebită, în scrierile sale. Autorul, în majoritatea operelor sale, a pornit de l-a întâmplări reale, trăite de el, precum şi de la oameni pe care i-a cunoscut. O condiţie primă şi esenţială a activităţii scriitorului, reprezentănd un principiu fundamental al esteticii sale, era aceea de a cunoaşte profund lucrurile despre care scria. „Mai întâi trebuie să cunosti subiectul – spunea Hemingway într-un articol din 1934 din revista Esquire, intitulat Old Newsman Writes (Bătrânul gazetar scrie) – după aceea trebuie să ştii cum să scrii. Ca să înveţi aceste două lucruri, îţi trebuie o viaţă întreagă.”
Privit astfel, elementul autobiografic nu mai apare ca un simplu detaliu menit a clarifica episoade mai mult sau mai puţin obscure, ci serveşste în chip esenţial la sporirea autenticităţii relatării unei experienţe umane, care, dincolo de semnificaţiile individuale, poate căpăta un sens mai larg. Perspectiva din care este privită, în scris, poate modifica sensul intâmplării din viaţa în mod fundamental. În general însă, în scrisul lui Hemingway se simte o cunoaştere intimă a locurilor, a întâmplarilor, a diferitelor îndeletniciri, a oamenilor. Cunoaştere care este valorificată prin notaţii sobre, precise, precum şi prin nuanţe subtile, de multe ori sugerate numai.

În concluzie, Hem’, ori Hemingway, au aceeaşi identitate: aceea de clasic al literaturii universale.

În destăinuirile sale, marele romancier american spunea: „Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi este nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne meru de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate, sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.”
După cum am mai zis, în 1960 s-a îmbolnăvit şi a fost internat în repetate rânduri. Tratamentul cu şocuri electrice l-a transformat într-o legumă. Îşi petrecea ore în şir, privind absent foaia albă de hîrtie şi, cînd a ştiut că nu mai poate să scrie, a pus puşca de vînătoare în gură şi a apăsat pe trăgaci. S-a întâmplat în 1961; avea 62 de ani. Avusese o viaţă tumultuoasă. Dăduse, de fapt, ceea ce a avut de dat: mari romane, publicistică, nuvele remarcabile şi … pumni (prin bistrourile pariziene sau americane).

„Un om poate fi distrus, dar nu poate fi invins”, scria el în „Bătrânul şi marea”. A fost Hemingway un învins?

La Key West, unde avea casa dăruită de unchiul lui Pauline, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca treptele scării exterioare şi intra în camera lui de lucru. Scria până aproape de prânz. Când soarele devenea prea arzător, dormea puţin, apoi mergea la barul prietenului său, Sloopy Joe, unde intra în vorbă cu oricine era dispus să converseze. Asculta poveştile altora, sătul fiind de poveştile sale. Seara, se întorcea acasă, fără riscul de a se rătăci pe străduţele întunecoase, deoarece casa lui se afla lângă far. Oricat de aburiţi îi erau ochii, urma lumina farului care îl ducea acasă.
Când a venit vremea divorţului, a trebuit să părăsească acea casă din Key West, care era a soţiei sale. La plecare, a rugat-o pe aceasta să-l lase să-şi ia manuscrisele din camera de lucru şi băutura adunată de-a lungul anilor, în pivniţa casei. Avea strânse acolo vinuri şi băuturi tari în cantităţi despre care nici el nu mai ştia. Pauline a fost de acord şi a plecat de acasă o săptămână, să îl lase să-şi împacheteze lucrurile. Nici el nu-şi mai dorea alte confruntări cu Pauline, aşa că, prevăzător, şi-a aranjat plecarea în dimineaţa zilei când ea urma să se întoarcă. Manuscrisele le-a împachetat şi le-a şi expediat în mai puţin de două zile. Dar cu sticlele a fost mai greu. Erau prea multe şi, curând, a realizat că nu va avea timp să le ordoneze în cutii şi să le expedieze. Atunci, i-a venit o idee. S-a dus la barul lui Sloopy Joe, unde erau aproximativ o sută de clienţi şi i-a chemat pe toţi la el acasă, să-l ajute în pivniţă, cu sticlele. Nu, nu la împachetat, ci la băut. În acea noapte, au dat gata toată băutura din pivniţa unuia dintre cei mai virtuoşi băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de mare amploare, despre care, după cum am mai amintit, se spune că şi azi încă mai poţi auzi, pe insulă, poveşti colorate. A plecat din Key West în dimineaţa stabilită, abia ştiind pe ce lume se află. Când a sosit acasă, Pauline a găsit superba curte devastată de urmele acelui dezmăţ alcoolic.
Acum, în vila-muzeu din Key West, în zilele noastre, oricine poate organiza nunţi, desigur, contra cost. Pentru cei interesaţi, am auzit că există camere video ce transmit imagini live din curtea în care trăiesc „pisicile lui Hemingway”, despre care a scris cu atâta drag în a doua parte a romanului „Islands in the Stream”.

Zvonurile spun că la “Sloopy Joe’s Bar”, jazzul reprezenta doar o infimă bucată din zgomotul care te înconjura din toate părţile. Acolo mereu te întâmpina un grup gălăgios, într-o încăpere mare, în care mirosea a tutun şi alcool şi se bea mai mult în picioare, decât la masă. Acum, închipuiţi-vă acest grup gălăgios, dominat de un tip solid şi înalt, cu aspect neîngrijit, cu chipul vesel, dar hotărât şi care poartă o cicatrice vizibilă în frunte. Acest tip te invită şi pe tine în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea tot ce are acolo, căci divorţează şi pleacă din Key West şi nu vrea să-i lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti neîncrezător, dar… ai putea, oare, să-l refuzi? În plus, el zice că nu stă departe…

Repere ale unui destin de excepţie:
1923 – Three Stories and Ten Poems (Trei Povestiri şi Zece Poeme) (povestiri)
1925 - In Our Time (În timpul nostru) (povestiri)
1926 – The Torrents of Spring (Torentele primăverii) (roman)
1926 – The Sun Also Rises (Fiesta) (roman)
1927 – Men Without Women (Bărbaţi fără femei) (povestiri)
1929 – A Farewell to Arms (Adio, arme!) (roman)
1930 – The Fifth Column and the First Forty-Nine Stories (Coloana a cincea şi Primele patruzeci şi nouă de povestiri) (povestiri)
1932 – Death in the Afternoon (Moartea după-amiază) (roman)
1933 – Winner Takes Nothing (Învingătorul nu ia nimic) (povestiri)
1935 – Green Hills of Africa (Colinele verzi ale Africii) (roman)
1937 – To Have and Have Not (A avea şi a nu avea) (roman)
1940 – For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) (roman)
1942 – Men at War (Bărbaţi la război) (antologiei de lucrări revăzute)
1950 – Across the River and into the Trees (Dincolo de râu şi între copaci) (roman) 1952 – The Old Man and the Sea (Bătrânul şi marea) (roman)

Postume:

1962 – The Wild Years (Anii sălbatici) (compilaţie)
1964 – A Moveable Feast (Sarbatoarea de neuitat) – (roman)
1967 – By-Lines – (articole publicate în Toronto Star)
1970 – Islands in the Stream (Insule în derivă/Insulele lui Thomas Hudson) (roman)
1972 – The Nick Adams Stories (Povestirile lui Nick Adam)
1979 – 88 Poems (88 Poezii) (poeme)
1981 – Selected Letters (Corepondenţă selectivă)

De neinteles!

Pe taraba unui mos, care vindea ieftin carti vechi, Domnul X a vazut un volum jerpelit despre „Viata si opera lui Darwin” si l-a cumparat, deoarece candva il preocupase evolutionismul. Desi ieftina, cartea avea un cusur: era prea groasa. De fapt nu era mai groasa ca altele, numai ca, la 60 de ani, pe Domnul X evolutia speciilor nu-l mai interesa la fel ca la 20. Asa ca s-a multumit sa citeasca doar cele 3 pagini cu biografia pe scurt a savantului, care l-au pus pe ganduri.
„Ce-ar fi sa-mi scriu si eu autobiografia in datele ei esentiale, ca la Darwin?”, si-a zis Domnul X. Si s-a apucat de treaba. Si a terminat-o in cateva minute, deoarece, in afara de ziua nasterii si alte cateva evenimente de familie, precum terminarea facultatii, casatoria, sosirea pe lume a copiilor si anul pensionarii, nu prea era nimic de scris. Ce-i mai lipsea „Vietii si operei Domnului X” ca sa fie completa, chiar si asa, pe scurt, era anul mortii. Ce sa fi retinut el ca „date esentiale”? Anul in care s-a transferat ca proiectant unu la Fabrica de ventilatoare? Ziua in care a capatat o prima si a baut-o la bufetul „Avantul” cu baietii? Momentul cand i-a dat doua palme secretarului cu organizatoricul, deoarece raspandise zvonul ca traia cu magazionera Lili si din cauza asta l-a lasat Geta de la scularie? Domnul X a rupt autobiografia in forma ei scurta si s-a apucat sa intocmeasca alta, mai lunga. Dar oricat si-a muncit el mintea, ca sa consemneze niste situatii cat de cat importante, mai mult de-o pagina n-a reusit sa umple. Dar si aia cu tampenii ca: anul intrarii in UTC, anul sarbatoririi nuntii de argint, anul in care bunicul primise medalia „Patru decenii de la infiintarea PCR”, desi fusese ilegalist un Partidul Comunist Maghiar. Cu cat staruia asupra unor intamplari, ca sa le afle un chichirez si sa le treaca pe hartie, cu atat momentele acelea, care insemnasera ceva la vremea lor, ii pareau bicisnice. Le puteai evoca la o petrecere a Domnilor X, puteai sa vorbesti de ele cand te intalneai cu un vechi tovaras de munca si acesta incepea cu „Ma, X, iti mai amintesti cand furam noi fiarele alea vechi si le vindeam la DAC?”. Dar cum sa ti le treci intr-o poveste a vietii tale, pe care s-o citeasca urmasii?

Toate anotimpurile vietii sale i se perindau inaintea ochilor si nici unul dintre ele nu-si gasea justificare in fata sa.

Tot citind si recitind textul, Domnul X si-a dat seama ca nu-i ieseau la socoteala niste ani. La Darwin, totul era amanuntit, astfel ca, in anumite perioade se stia ce facuse zi de zi. Si-n fiecare zi era ceva ce merita a fi notat si trecut in biografie. Incercand sa-si aduca aminte o zi anume, ora cu ora, ziua cand luase hotararea sa plece de la Fabrica de lanturi si cuie, la cea de ventilatoare, unde avea un orizont profesional mai larg, Domnul X a reconstituit doar ora cand s-a dus la lucru cu autobuzul si ora cand s-a intors acasa, tot cu autobuzul. Inmultind orele astea pierdute cu transportul, Domnului X i-a iesit ca aproximativ 3 ani din viata lui nu facuse altceva decat sa se lase zgaltait de masinile liniei 311 si sa se tina de o bara (si asta numai in ceea ce privea serviciul, fara a mai socoti celelate clipe petrecute in diverse mijloace de transport, cu diverse treburi, si astea aproape zilnice). „Ma rog – si-a zis Domnul X asa, ca o scuza, desi nimeni nu i-ar fi cerut explicatii pentru cei 3 ani pierduti – dar pe vremea lui Darwin nu existau autobuze. Or, cu caruta iroseai si mai mult timp”.
Oricat de neinsemnata si de stearsa ar fi, omul isi face despre viata sa, in chip firesc, o parere pe care s-o poata impaca cu nevoia lui de a o gasi insemnata.

Fara titlu (momentan)

In dimineata in care am surpins soarele cum isi inalta capul de dupa Bucegi, aflat in fata refugiului Iezer, nu m-am putut retine sa nu zambesc. Imi simteam sufletul prea plin. Au trecut cateva saptamani de atunci... n-a fost cum era alta data. N-am mai regasit entuziasmul din trecut, in mine. Dar n-am putut sa nu fiu fericit ca exist si ca lucruri minunate ma inconjoara!

Ce pret poate sa aiba amaraciunea si tristetea mea, daca sunt in stare sa privesc un rasarit si sa zambesc? Nu inteleg cum ai putea sa treci pe langa un copac si sa nu fii fericit ca il vezi? Sa vorbesti cu o persoana si sa nu fii fericit ca iti este draga? Sa privesti un pisoi cum, incalzit de ultimele raze ale soarelui tomnatic, se tavaleste jucanduse cu coada lui si sa nu zambesti? Cate lucruri minunate nu se gasesc la fiecare pas, lucruri pe care pana si omul cel mai decazut le-ar gasi minunate? Priviti un copil, priviti cum rasare soarele, priviti cerul, priviti cum alearga norii, priviti cum cad frunzele, priviti ochii care va cerceteaza si va iubesc si, facand asta, spuneti-mi: mai gasiti vr'un motiv sa nu zambiti?

Nu regret...

Acum e noapte. Afară e toamnă. Melancolia a fost izgonită de amintiri. Recitalul lui Alifantis & Zan a ajutat şi el la readucerea la viaţă a lucrurilor demult trăite.

În sufletul meu este un gol pe care nici o voinţă omenească nu-l poate umple. Ar fi zadarnică şi neputinciosă orice încercare. Acum, toate uşile sunt închise. Nu încuiate; doar închise.

Prin minte mi se învârte o tinereţe atât de plină, atât de încărcată, de care mereu am fost mândru. Am făcut, am îndrăznit mai mult decât majoritatea şi-au permis măcar să viseze. Am trăit şi rare au fost momentele când am refuzat ofertele vieţii. Rare!

Şi atunci, de ce îmi pare acum că mi-am irosit cei mai frumoşi ani ai vieţii? Evenimentele şi întâmplările care au umplut aceşti ani, m-au făcut să devin cel care sunt. Îmi plăcea mereu să cred asta! Dar cine sunt eu? Ce am acum, mai mult decât nimic? Ce am, în afară de libertate (adică nimic de pierdut) şi pofă de viaţă, de bucurie, de ce e frumos, de bunătate? (Poftă, sau nevoie?)

De ce toate astea nu-mi mai sunt de ajuns?

Simt cum îl las în urmă pe cel care visa atât de departe, mă tem că încep să-l pierd. Tinereţea îmi picură în clepsidra timpului, iar eu privesc în jur şi nu văd nimic despre care să pot spune "este al meu". Asta, poate pentru că rucsacul îl am în spate?

Dar de-ar fi să mă întorc în timp, ştiu că n-aş schimba nimic. Nici măcar lucrurile care m-au durut. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat. Poate doar ceea ce nu mi s-a întâmplat, încă. Nici măcar atât! Altfel decât sunt, n-aş şti să fiu. N-aş fi eu!

Iar sub dovada unui sărut, a unei îmbrăţisări, câte amagiri nu se pot ascunde?

Toamnă... în sufletul meu!

Frunzele ruginesc, pălesc, mor şi apoi cad. Dar frunzele întotdeauna au să înmugurească din nou. Tinereţea noastră, însă, nu se va mai întoarce niciodată. Zvâcnirile de bucurie ce se zbat în noi la douăzeci de ani încep, treptat, să se lenevească. Mădularele slăbesc, simţurile se atrofiază, părul albeşte. Unii numesc asta (într-un mod eronat, evident), maturitate. În realitate însă, decădem mereu până când ajungem nişte marionete bântuite de amintirea pasiunilor de care prea rău ne-am agăţat şi a ispitelor cărora nu am avut curajul să ne supunem.

Indiferent cum şi-a trăit viaţa, orice om întâmpină bătrâneţea cu o mulţime de regrete, ferm convins că şi-a irosit viaţa, fără să ştie că viaţa reprezintă, de fapt, toate acele irosiri.

Amintirile anilor cei mai frumoşi din viaţă, pe care eu i-am trăit deja, incălzesc sufletul meu tomnatic. A fost frumos. Dar, probabil şi datorită felului meu de a trăi totul intens (iar ce e trăit intens, se consumă repede), totul, dar absolut totul în viaţa mea, tot ce a fost cu adevărat frumos, şi-a trăit clipa şi apoi a dispărut, fără urmă. Doar amintirile au rămas, care uneori pot deveni dureroase, tocmai pentru că ştii că niciodată, nimic nu va mai fi ca atunci. Amintirile şi o senzaţie de înstrăinare, de pustiu, de singurătate absolută.

Revin, cât de des pot, cu sufletul strâns, în casa bunicilor mei de la ţară, căutând plăcerea de a fi copil. Niciodată singur, pentru că un copil nu cunoaşte singurătatea. Orice ar fi, el are prietenii lui imaginari, cu care se joacă întotdeauna. Revin mereu, fac focul în sobă, iarna, sparg lemne... dar în afară de aceste trăiri şchioape ale unui trecut de mult consumat, nimic nu mai e ca pe vremuri. Nici soarele nu mai intră la fel, pe fereastră. Si totul e pe fugă...

Şi câte apartamente am "distrus", petrecând împreună cu prietenii mei, in anii cei mai frumoşi ai vieţii, primii care se adună peste cifra douăzeci! Si câte cabane am zguduit din temelii... şi câţi munţi am urcat împreună, având încredere unii în alţii! Mersul pe munte mi-a rămas, pârtiile le străbat mai în viteză acum, dar lipsesc aproape cu desăvârşire nebuniile. Acum totul e calculat (în ceea ce priveşte muntele). Şi se întâmplă doar în weekend. În rest, serviciu. Si aşa va fi până când batrâneţea işi va fi intrat demult şi pe deplin în drepturi şi în ceea ce priveşte trupul, sau până când în drepturi işi va intra singurul lucru cert din lume - moartea. Nu vom avea niciodată nimic de spus despre propria noastră moarte. Mortul nu ştie că e mort, iar noi, cei vii, nu ştim ce e moartea.

Palmele mi-au îngheţat, tastând aceste cuvinte... dar câte nopţi n-au stat calde, lipite de pielea celor pe care le-am iubit! Acum le simt reci, aspre şi... sbârcite. Soarele n-are nici un motiv să răsară, dacă nu are ce să incălzească cu razele sale.

Nu regret prea multe din tinereţea mea, care işi consumă ultimele clipe... regret doar că a trecut. Am fost un tânăr frumos. Adult însă, nu ştiu să fiu. Bătrân, nici atât.

Chipul mă arată copil, dar sufletul imi e deja ruginit...

N-oi fi eu un înţelept, dar măcar atâta ştiu: lumea este reală, nu este o fantasmă; sufletul omului este învelit de trup, nu de vânt. Cine crede altfel, se înşeală. Şi argumente am destule: trupul femeii e cald, poartă în el apa vie, zăpada e rece, florile au miros, focul încălzeşte, stânca e aspră şi dură, păsările cântă, iar moartea... moartea nu există. (uite că am ceva de zis şi despre moarte!)

Tânăr fiind (unii ar zice că şi nesocotit), am crezut mereu într-o lume care nu exista şi, crezând în ea, o cream. Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficientă tărie. Şi câte nebunii am putut să fac, în numele acestei idei! Şi pe câte drumuri care nu duceau nicăieri, m-am încăpăţânat să continui să merg! Iar toate astea, daca sunt luate în parte, fiecare nebunie şi fiecare drum ocolit, pot fi socotite pierdere de timp, opera unei minţi necugetate, dar, luate împreună, ele alcătuiesc de fapt o linie dreaptă, neabătută, care ştie că numai drumurile ocolite te fac să inaintezi pe acest pământ bolovănos. Acesta a fost şi drumul meu. Altfel n-aş fi ştiut să merg.

Acum, trăiesc din plin tomana de afară. Şi sper să fiu o frunză...

Tinereţe! Tinereţe! Nimic nu are sens, în afară de tinereţe.

Poate doar primăvara...

Fără titlu

"Te desparţi de mai multe ori până cand te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea, simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezusei că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic." Marin Preda

Despre viata

Partea spirituala a omului presupune intelepciune, ceea ce s-ar defini prin a te lipsi de dorinte, pentru a nu mai avea dezamagiri, de a infrana orice sentiment, de egoism, ura, manie, invidie, gelozie, chiar iubire, pastrand doar iubirea generala, de stele si de luna, de plante si pasari, de oameni si de Dumnezeu, presupune lipsirea de tot ceea ce ar tine de partea umana a existentei noastre, aici, pe pamant, de tot ceea ce e legat de sentimente si simtaminte...

Si atunci, unde mai e farmecul acestei vieti pe pamant?

Deocamdata, nu consider faptul ca exist in aceasta lume ca fiind o greseala, asa ca ma bucur atat de latura umana, sentimentala, cat si de cea spirituala a existentei mele. Vreau sa ma bucur de simtamintele ce mi-au fost oferite, vreau sa simt ca traiesc. Vreau sa simt emotia unui examen, bucuria unei victorii, tristetea unei infrangeri, gustul esecului, betia succesului, dorinta de a-mi implini un vis, emotia unei intalniri, a unui sarut, nesiguranta sentimentelor celuilalt fata de mine, indoiala, spaima, iubirea, fericirea... lucruri care imi demonstreaza ca traiesc, care ma fac sa ma simt cu adevarat viu, sa stiu ca exist aici, pe pamant, asa cum am fost facut sa exist!

Despre prieteni

"Prietenii tai te pretuiesc, le faci adesea bucurie si ti se pare ca fara ei nu s-ar putea; si totusi... daca ai pleca, daca te-ai rupe de cercul acesta, cat timp ar simti ei golul pe care pierderea ta l-ar lasa in viata lor, cat timp?... O, atat de pieritor e omul, incat chiar acolo unde are certitudinea ca inseamna ceva, acolo unde lasa cu adevarat urma prezentei lui, in amintirea, in sufletul celor care ii sunt dragi, chiar si acolo urma asta trebuie sa se stinga si sa dispara si asta atat de curand!"

Goethe - Suferintele tanarului Werther

Viata fara dragoste este o umba a lucrurilor ce ar putea fi. Ce e pt inima noastra, lumea fara iubire?! E ca o lanterna magica fara lumina!
Am atat de mult, dar sentimentul fata de ea inghite tot: atat de mult am si fara ea totul mi se pare nimic.
_________________________

Curand, si ceva poze...

Despre tinereţe

Atunci când eşti tanăr nu ţii seama de nimic. Eşti stăpânul lumii tale! In durere te complaci, până şi tristeţea îţi şade bine. Fie că razi, fie că plângi, încrezător în tine şi îndrăzneţ, spui: "numai eu ştiu să trăiesc, priviţi!" Si nici că observi cum zilele tinereţii tale fug şi pier, nenumărate, şi totul se topeste în tine, fără urmă, ca zăpada sub razele soarelui... Si cred că taina farmecului tinereţii nu stă în faptul că ai avea putinţa de a face orice, ci în puterea credinţei că tu poţi face orice. Sau poate că stă tocmai în faptul că îţi iroseşti în vant puteri pe care, altfel, n-ai şti cum să le utilizezi. Orice tânăr recunoaşte, cu tărie, că e un risipitor, iar spre final cu totii ne credem îndreptăţiţi să spunem: "Câte n-am fi putut face, de n-am fi pierdut timpul, în zadar!"

Si vine o zi când viaţa nu-ţi mai apare ca o mare răscolita de valuri; dimpotrivă, o vezi netedă ca oglinda, nemişcată, străvezie până în cele mai tainice ascunzişuri, şi pe tine însuţi stând într-o luntrişoară fragilă; jos, în străfundul prăpastiei întunecoase şi mâloase, abia se desluşesc, ca nişte peşti uriaşi, ca nişte monştri hidoşi, toate relele vieţii: boli, necazuri, nebunie, orbire, mizerie, foame, săracie... Si iată ca sub ochii tăi, unul dintre acei monştri se iveşte din intuneric, se opinteşte urcând tot mai sus, şi pe măsură ce dihania se apropie, te înfricoşezi tot mai tare. Uite, uite... namila mai-mai să izbească cu spinarea barca şi s-a zis cu ea! Dar, deodată, monstrul parca se pierde, se coboară şi, cufundându-se în străfunduri, se culcă iarăşi abia mişcând din aripa-i intunecată.

Acum sunt tânăr, nu mă tem. Totuşi, va veni ziua sorocită şi atunci barca va fi răsturnată. Nu există nici un dubiu. Mi-o demonstrează cele opt fire de păr albe ce-mi incununează fruntea, descoperite cu uimire, acum două zile...

Totul e trecător. De-am fi şi conştienţi de asta, înainte să se sfârşească!

Aş mai bea un strop de vin...

"...în faţa morţii, sau a vieţii, sau a sorţii..."

Din prea mult, sau prea puţin,

Aş mai bea un strop de vin

Şi o ceaşcă de cafea,

Ori mai bună, ori mai rea

Şi-apoi... ce-o mai fi, om mai vedea.

Requiem pentru ziduri dărâmate

Hey you, out there in the cold

Getting lonely, getting old

Can you feel me?

Hey you, standing in the aisles

With itchy feet and fading smiles

Can you feel me?

Hey you, dont help them to bury the light

Don't give in without a fight.

Hey you, out there on your own

Sitting naked by the phone

Would you touch me?

Hey you, with you ear against the wall

Waiting for someone to call out

Would you touch me?

Hey you, would you help me to carry the stone?

Open your heart, I'm coming home.

But it was only fantasy.

The wall was too high,

As you can see.

No matter how he tried,

He could not break free.

And the worms ate into his brain.

Hey you, out there on the road

always doing what you're told,

Can you help me?

Hey you, out there beyond the wall,

Breaking bottles in the hall,

Can you help me?

Hey you, don't tell me there's no hope at all

Together we stand, divided we fall.

Ganduri somnoroase...

Nu poti schimba nimic prin cuvinte, prin cuvinte poti doar sa transmiti idei. Exista un singur mod de a invata - prin actiune, si un singur mod de a schimba ceva in atitudinea celorlalti - prin exemplul personal.

„In viata pierdem ani, iar de la moarte cersim o clipa”. Poate ca e mai bine asa, sa fiu "obligat" sa ma trezesc dimineata. Viata ne-a fost data pentru a o trai, nu pentru a fi dormita. Iar daca ar fi sa am de ales intre a dormi sau a urca pe munte, ori a petrece timpul alaturi de tine, sunt sigur ca somnul mi-ar disparea instantaneu. Somnul e dulce si bun, atunci cand nu ai nimic de facut. La fel de dulce este si atunci cand ai o indatorire, dar nu mai e bun, ca nu te lasa sa-ti faci treaba.

Daca ma trezesc dimineazta devreme si adorm noaptea tarziu, mi se intampla mai multe intr-o zi. Iar daca mi se intampla ceva, inseamna ca traiesc. Caci viata inseamna actiune, nu? Iar daca traiesc, inseamna ca prin tot ceea ce fac, spun, gandesc in clipa prezenta, imi creez viitorul, imi modelez, finisez sau accept propriu-mi destin. Nu ma mai bucur de clipele dulci de somn, dimineata (cele mai dulci, mai ales leneveala aceea de dupa trezire) dar castig poate chiar ani in plus... ani in care traiesc ceva si in functie de care viitorul meu se contureaza. Nu vreau sa spun ce ar gandi majoritatea, ca viitorul mi se contureaza prin activitatea profesionala (bani, casa, masina in viitor, etc), ci mi se contureaza prin deciziile si faptele mele de moment. Acestea sunt cauza, iar efectul lor va fi viitorul meu. Factorii externi actioneaza rar si accidental in crearea viitorului nostru, si asta mai mult atunci cand noi uitam sa traim si "dormim".

Sunt oameni care fac lucruri in viata doar pentru ca vor sa arate ce stiu ei, ce pot ei, ce mari sunt ei, ce au facut ei. Eu, daca fac ceva, fac pentru mine, dar mai ales pentru noi, atata timp cat exista un "noi". Iar daca merg pe munte, merg pentru mine, iar daca decid sa povestesc si altora, nu o fac pentru ca vreau sa ma laud ce traseu mi-am mai adaugat in palmares, ci pentru ca vreau sa transmit o stare de spirit, o credinta a mea, un gand, ceva ce am descoperit si simt ca vreau sa imparatsesc si altora. Si mi-ar fi mai drag ca, in astfel de clipe, cei mai dragi mie sa fie langa mine...

Oamenii care citesc, sunt obisnuiti sa aiba idei proprii, pentru ca marii invatati ai lumii, prin randurile lor, ii invata sa gandeasca. De aceea, mi-ar placea ca atunci cand eu vad lucrurile intr-o anumita culoare, sa nu taci - sa-mi spui si tu parerea ta, culoarea ta. Sa ai o culoare, pentru acele lucruri despre care incerc sa vorbesc (deoarece ma intristeaza), pentru mine inseamna sa arati ca iti pasa...

Zambeste, viata e minunata! Un cliseu, dar poate ca nu degeaba! Si daca reusesti, invata-ma si pe mine...

"Narcis şi Gură-de-Aur"

De Herman Hesse.

Cele două personaje ale cărţii reprezintă de fapt două poveşti de viaţă, care ne arată cum să-ţi urmezi chemarea, dar mai ales cât de mult înseamnă să o găseşti pe cea adevărată.
Eram încă student, mă plimbam printr-o librărie, aveam ceva bani şi vroiam să-mi cumpăr o carte. M-a atras titlul: “Narcis şi Gură-de-aur”. Despre Hermann Hesse, autorul acestei cărţi, auzisem foarte puţine lucruri, până în acea clipă. Am zâmbit la citirea titlului, pentru că mi-a părut un fel de “Prâslea cel voinic şi merele de aur”. Asta numai după titlu, deşi nu se poate spune că această carte n-ar avea şi un aer de basm. Descrierea de pe copertă, care, printre alte aprecieri, conţinea şi cuvântul “hoinar”, m-a convins să o cumpăr. Dupa ce i-am parcurs toate paginile, însă, am inţeles că, până atunci, încă nu citisem o carte mai fascinantă şi în care să mă regăsec mai mult, decât aceasta. Şi de atunci şi până în prezent, am citit toate scrierile (romane, nuvele şi povestiri), ale lui Hesse. Restanţă mai am câteva basme, dar voi rezolva curând şi această problemă.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la scrierile sale, dincolo de poveştile despre oameni ce pornesc în lume, incercând să-şi alfe şi să-şi împlinească destinul, a fost frumuseţea limbajului. Citindu-l, mi-l închipuiam de multe ori pe autor, cum zăbovea clipe îndelungate asupra unei fraze.
“Narcis şi Gură-de-aur” este unul din cele mai remarcabile romane ale scriitorului german, Hermann Hesse. Face parte din acel gen de cărţi ce-ţi tulbură întreaga fiinţă, în care acţiunea se succede într-un ritm ameţitor. Este o poveste scrisă cu măiestrie, uneori pasaje întregi sunt ca nişte poeme în proză. Şi are un înţeles ce merită descoperit.
În lumea trecută a evului mediu germanic (o fascinantă atmosferă, care se regăseşte în mai toate scrierile autorului), cu frumuseţea sa aparte, doi tineri se cunosc într-o mănăstire. Gură-de-Aur este adus în mănăstire de către tatăl său, pentru a studia şi pentru a-şi dedica viaţa celor sfinte. Tatăl lui Gură-de-aur consideră acest lucru ca o datorie din partea fiului, pentru a răscumpăra greşelile mamei sale, o ţigancă ce avusese o viaţă plină de păcate, în ciuda tuturor încercărilor soţului de a o aduce pe calea cea bună. După ce aceasta a plecat, tatăl a încercat prin toate căile să îndepărteze amintirea ei din gândurile fiului. Narcis, elev în mănăstire, având darul de a vedea sufletul oamenilor şi intuind cum sunt ei cu adevărat, descoperă drama lui Gură-de-Aur şi îl ajută pe acesta să-şi descopere adevărata chemare. Din acest moment, între cei doi prieteni va apărea o legătură simbiotică, aşa cum s-a întâmplat şi între Sinclair şi Demian, într-un alt roman al lui Hesse.
Narcis rămâne la mănăstire, crezând pur şi simplu în Dumnezeu, iar Gură-de-aur, neînţelegând cum vine asta, pleacă în lume, să o cunoască şi-i inţelege imperfecţiunea, ca pe singura definiţie divină a ei.
Dupa ce Gură-de-aur hotăraşte să părăsească mănăstirea şi fuge în lume doar cu hainele de pe el, cartea va fi din ce în ce mai greu de lăsat din mână, până la sfârşitul ei.

O capodoperă literară de o sensibilitate şi o frumuseşe zguduitoare, care vorbeşte despre prietenie, despre destin, despre viaţă şi oameni, despre credinţă, despre pierderea acesteia şi apoi regăsirea ei într-o formă pură, mult mai apropiată sufletului, despre tinereţea prea scurtă, despre lume, călătorie, iubire, viaţă, despre hoinari, despre oameni şi, în special, despre drumul lor către ideea de OM, despre revolta faţă de lumea înconjurătoare, despre incercarea de a atinge desăvârşirea prin trăirea vieţii din plin, despre însingurarea artistului, precum şi despre celebra atracţie a contrariilor, care se regăseşte în întreaga operă a romancierului german.

După plecarea sa de la mănăstire, în dorinţa de a se regăsi pe sine în plăcerile lumeşti, Gură-de-aur va pribegi ani în şir din femeie în femeie, din loc în loc, iubind viaţa şi nedându-se înapoi de la nimic, aproape uitând de Dumnezeu. Narcis, credincios gândului său de a sluji Domnului, se va face preot şi va primi numele de Abatele Ioan. Autorul priveşte fără încetare în sufletul personajelor sale, dezvăluindu-le aşa cum sunt, fără ascunzişuri, fără înflorituri.
Impresionant este şi modul în care autorul zugrăveşte lumea, privită prin ochii şi sufletul hoinarului Gură-de-aur. Cartea urmăreşte, în cea mai mare parte, viaţa lui, precum şi maturizarea lui. De-a lungul vieţii sale, acest suflet de hoinar cunoaşte toate ororile lumii: ciuma, lăcomia, invidia, avariţia, adulterul, moartea, crima… După mulţi ani, „intâmplarea” face ca cei doi prieteni să se întâlnească într-un moment crucial pentru Gură-de-aur. Iar atunci când se reîntâlnesc, Narcis îl ceartă pe prietenul său, nu pentru că a fost desfrânat, nu pentru că a furat, nu pentru că a ucis, ci pentru că încetase să se mai roage lui Dumnezeu. Acesta era cel mai mare păcat, pierderea relaţiei cu divinitatea, căci celelalte păcate, Dumnezeu le poate ierta.

Dar şi Narcis, prin Gură-de-Aur, întrevede adevăratul sens al vieţii noastre pe Pământ: “Învăţ multe de la tine, Gură-de-Aur. [...] Abia acum văd câte căi sunt spre cunoaştere şi imi dau seama că drumul spiritului nu este singurul şi, poate, nici cel mai bun. Este drumul meu, desigur, voi continua să-l urmez. Însă pe tine te văd pe drumul opus, pe drumul simţurilor, cum prinzi la fel de profund taina existenţei şi o exprimi mult mai viu decât sunt în stare cei mai mulţi dintre gânditori.”

De asemenea, prin dialogurile purtate de cei doi prieteni, ni se arată că drumul cunoaşterii poate avea mai multe căi: “Gândirea noastră este [...] o intoarcere a privirii de la simţuri, spune Narcis [...] Tu însă îndrăgeşti tocmai ceea ce e mai nestatornic şi muritor, şi proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer [...] Noi, cugetătorii, încercăm a ne apropia de Dumnezeu scăzând lumea din fiinţa Lui. Tu te apropii de El, iubindu-i creţia şi creând-o din nou.”

Concluzia lui Hesse este optimistă, dar şi cuminte, pilduitoare, păstrând limita neputinţei umane, arătându-ne că de multe ori încercăm prea multe, vrem să realizăm prea multe lucruri, când tot ceea ce ar trebui să facem este să ne urmăm calea: “Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul cu sens pe care-l poate face…”

Spre sfârşitul cărţii, Gură-de-Aur mărturiseşte că şi-ar dori şi el o pace şi o linişte ca a lui Narcis, iar acesta îi răspunde: “Pacea există, desigur, dar nu una care sălăşluieşte mereu în noi şi nu ne părăseşte. Există numai o pace care se cucereşte, prin lupte neîncetate si trebuie recucerită zi de zi.”

Părerea mea (puteţi să mă contraziceţi), este că această carte reprezintă, totuşi, unul dintre cele mai optimiste mesaje transmise de un scriitor al secolului XX.

_____________________________________________

Acest articol l-am postat şi pe Mixul de cultură, în secţiunea carte şi il puteţi găsi cu un simplu clic aici

The day that never comes...

Metallica revine... Videoclipul celei mai noi piese a lor, de pe noul album Death Magnetic

I need a friend...

Oh! I need a friend to make me happy...

Hoinar

Aşa mă simt cel mai bine...

Cu rucsacul în spate.

Tot ce am port cu mine. Libertatea în picioare, hrana, hainele şi locul de odihnă în spate, casa în suflet şi amintirile în memorie.

Mă încăntă privirile mirate ale trecătorilor, ale celor din metrou, autobuze, chiar şi ale celor din gări.

Ei nu ştiu ce înseamnă să fii un hoinar, să-ti clocotească în sânge dorul de ducă, de viaţă, de aventură... Habar nu au!

Întotdeauna este prea devreme să renunţi...

Focul ardea în sobă, iar lumina flăcărilor picta pe varul pereţilor, poveşti nedesluşite. Afară ningea. În acea cameră parcă uitată de lume, mirosea plăcut a fum, a lemn... iar un motan torcea, ascuns pe undeva prin întuneric. Era cald. Era bine. Cu buricele degetelor, înfiorate, imi pictam visele şi speranţele pe pielea ei caldă. Ea mă corecta, acolo unde mâna imi era prea stângace. Îi povesteam cum vom îmbătrâni unul lângă celălat. Iar ea, cu ochii închişi, se topea în îmbrăţişarea mea, plină de vise împlinite.

- "Noi avem mult noroc", i-am zis. "Suntem oameni norocoşi!"

Şi ca un mare idiot ce sunt, n-am bătut în lemn, atunci când am zis asta. Şi când te gandeşti că era atâta lemn în jur, în care puteam să bat!...

Marea Poveste

Cred că oamenii au sădită in firea lor tendinţa de a se îndrepta aproape inconştient spre sfârşituri, tocmai pentru că le sunt atât de plăcute începuturile. Fiecare sfârşit lasă locul unui (eventual) nou început. Dar câţi înţeleg oare că, prin fiecare poveste care se încheie, timpul nostru ni se scurtează? Şi la final, ce va rămâne? Un lung şir de poveşti, mai mult sau mai puţin plăcute. Şi mă intreb din nou: "dar Marea Poveste? Eu mi-am trăit, sau nu, Marea Poveste?"

Cineva-mi spunea că Marea Poveste este una din cele multe, trăite, dar că nu vom şti niciodată, exact, care e aceea. Eu cred însă că Marea Poveste o reprezintă însăşi viaţa. Lungul şir de poveşti. Cu cât sunt mai multe, cu atât invăţăm mai multe. Dacă ar fi să fie doar una, doar o poveste, ar rămâne marea îndoială: "dacă a fost doar una, de unde ştiu că a fost Marea Poveste, atâta timp cât ştiu că n-am cu ce s-o compar?"

Pentru că, orice s-ar zice, oamenii au nevoie să compare...

"Bătrânul şi marea"

“A man can be destroyed but not defeated.”

Nu neg de la bun început faptul că Ernest Miller Hemingway (a se pronunţa în gând, accentuat, cu spaţii semnificative între fiecare nume), poreclit Papa, m-a fascinat dintotdeauna, prin tot ceea ce a realizat. Este, după părerea mea, autorul ale cărui scrieri pot satisface aşteptările oricărui tip de cititor şi, probabil, cel mai cunoscut scriitor american. Întâmplarea a făcut să-mi cadă cărţile sale în mână, aproape în ordinea cronologică în care au fost scrise, şi astfel, odată cu alte informaţii care îmi parveneau despre el, din diverse surse, am observat că întreaga sa operă are un caracter autobiografic destul de evident. Multe din povestirile regăsite în lucrările sale sunt întamplări reale, pe care le-a trăit sau le-a aflat de-a lungul carierei sale de jurnalist. Inclusiv povestea din Bătrânul şi marea (1952), pentru care a primit două prestigioase premii (Pulitzer-1953 şi Nobel-1954), are la bază o întâmplare reală despre care Hemingway a scris în 1936 în revista Esquire. Articolul se numea “Pe apele albastre - Scrisoare de pe Gulf Stream” şi povestea despre un batrân pescar a cărui pradă fusese devorată de rechini, insă el a supravieţuit.

Să urmărim sfârşitul articolului: “După ce l-a legat de barcă, rechinii au şi început să muşte din marlin, şi bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în barca aceea care aluneca pe apele Gulf Sreamului, lovindu-i cu măciuca, împungându-i cu cuţitul, lovindu-i cu vâsla, până când a căzut epuizat şi rechinii au mâncat din peşte cât au vrut. Când l-au găsit ceilalţi pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea suferită, plângea, iar rechinii dădeau târcoale încă bărcii.”

Anii care au urmat de la respectiva întamplare până la scrierea cărţii au reprezentat un prilej de reflecţie pentru scriitor. ”Aveam impresia că totuşi n-aş fi în stare să scriu această povestire… Am început să studiez satul (Cojimar) cu atenţie. Când , 13 ani mai târziu, m-am apucat să scriu cartea, cred că ştiam totul despre aceşti oameni: cum trăiesc, pe cine iubesc, pe cine urăsc şi ce le este indiferent. Cunoşteam fiecare familie din sat şi viaţa fiecăruia. Am considerat necesar să iau doar o părticică din viaţa lor. Un crâmpei prin care am încercat să exprim toată căldura acestor oameni.”

Bătrânul şi marea, în concepţia mea (şi am certitudinea că nu sunt singurul care gândeşte aşa), este o carte ce vorbeşte, în primul rând despre singurătate, despre bătrâneţe, dar şi despre speranţă, despre voinţă, despre experienţă, despre puterea de a îndura, precum şi despre păstrarea individualităţii şi despre regăsirea ce-ţi poate da un sens vieţii. Majoritatea ideilor sunt transmise prin monologul interior al bătrânului şi prin gândurile sale, acest lucru sporind senzaţia de singurătate. Această carte mi-a fost oferită cadou în seara de Crăciun, iar până a doua zi am si citit-o. Trebuie să mărturisesc că, înainte de a avea habar despre ce este vorba în ea, îmi făcusem fel şi fel de închipuiri, influenţate de succesul pe care l-a avut şi de premiile luate. Am rămas surprins când am văzut ce mică e şi fără glas după ce am terminat-o. Nu se poate, am gândit! Cât de simplă e! De fapt, cât de simplu scrisă e! Şi ore întregi am rămas sub efectul acestei cărţi, al simplităţii ei şi al înţelesurilor ce încă mi se dezvăluiau în minte.

Unul din ele ar fi acela că omul este supus unor neîncetate încercări din partea naturii şi nu rareori este strivit de ea. Sau că acel om care acceptă să fie singur, punând preţ pe demnitatea solitudinii, sfârşeşte prin a fi cuprins de nelinişte şi începe să resimtă înstrăinarea ca pe o povară.

Şi nu pot spune că nu m-am recunoscut şi eu în bătrînul Santiago (personajul principal al acestei cărti), simţindu-mă pierdut în această mare numită de noi lume, peştele meu spadă confundându-se cu idealurile si speranţele mele, pe care, încetul cu încetul, lumea le sfîrtecă precum rechinii.

De asemenea, cartea este plină de simboluri şi însuşi Hemingway, prin declaraţia sa, ne induce această idee: ”Am încercat să fac un bătrân adevărat, un băiat adevărat, o mare adevărată şi un peşte adevărat şi rechini adevăraţi, dar dăcă i-am făcut destul de bine şi de adevăraţi, vor însemna multe lucruri.”

La doi ani după publicarea acestei cărţi, autorul a câştigat Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în Bătrânul şi marea şi pentru influenţa pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan".

Sunt voci care susţin că o altă motivaţie ar fi fost faptul că „a descoperit limbajul universal”.

Povestea cărţii este simplă: bătrânul Santiago, un pescar urmărit de ghinion şi chinuit de gândul că timp de optzeci şi patru de zile nu a prins nimic, deşi a vâslit zilnic prin valurile mării cu firele undiţelor întinse, iese şi în a opt zeci şi cinci-a zi pe mare, propunându-şi ca de data asta să se ducă mai în larg decât de obicei. Ghinionul din ultimele zile îl face să fie privit ca un stigmatizat de către ceilalţi pescari, care chiar încep să-l evite pentru a nu se molipsi şi ei de la ghinionul lui. Ca singură mulţumire sufletească, îi rămâne ucenicul său, un baieţel pe nume Manolin, care îl indrăgeşte mult si care îşi pune bazele în experienţa lui, rămănăndu-i alături chiar şi atunci când părinţii îl îndeamnă să caute alţi pescari mai norocoşi. Între cei doi există o încredere reciprocă: ”Dar nu-i aşa ca noi avem încredere unul în celălalt?”. Atât discuţiile cu băiatul, precum şi atitudinea acestuia, îi insuflă bătrânului o oarecare doză de optimism şi dorinţa de a-şi demonstra în primul rând sieşi că încă mai poate reuşi, chiar cu preţul vieţii. Revigorantă pentru bătrân este şi dorinţa băiatului de a continua să înveţe de la el: ”Dar de acum înainte pescuim împreună, fiindcă mai am multe de învăţat.”

Totuşi, în acea zi, bătrânul iese singur pe mare, aventurându-se în larg mai mult decât de obicei. Amintirile din tinereţea lui plină de succese i-au dat puterea de a trece peste eşecul ultimelor luni, iar această a optzeci şi cincea zi, îşi spune că trebuie să fie una cu noroc.

Va reuşi sau nu? Răspunsul îl veţi afla în paginile cărţii.

Aprecieri critice: “…a transformat condiţia eroului său din cea a omului care gandeşte despre soarta sa în aceea a omului care acţionează, dată fiind această soartă… Eroul lui Hemingway nu ignoră condiţia iniţială a eşecului omului în societatea în care trăieşte. Esenţial pentru el rămâne însă posibilitatea de a îndura cu demnitate acest eşec şi dacă e posibil a transforma acest eşec în graţie.”

Sfârşitul romanului e unul din cele mai emoţionante, fiind şi motivul pentru care, după ce am terminat de citit, a fost nevoie de o bună bucată de vreme să pot articula cuvinte. „Dormea bătrânul şi visa lei…”

Şi totuşi, e o carte atât de simplă, care se citeşte atât de uşor si de repede! De-a dreptul fascinantă. E “marca” Hemingway!

Pentru cei care nu ştiu încă, există şi un filmuleţ animat (cu o durată de 20 de minute). Recomand însă vizionarea acestuia după ce veţi fi citit cartea.

Filmul animat poate fi văzut aici -> partea 1 si partea 2

____________________________________

Acest articol şi altele asemenea le găsiţi aici, in secţiunea "Carte"

"... din epoca foiletonistică"

În tot ceea ce faci pui o parte din tine - din sufletul tău, din personalitatea ta.

În tot ceea ce am trăit, am făcut şi am avut împreună, am pus câte o bucăţică din noi. Nici n-ar fi avut cum să fie altfel! Ne-am dăruit unul altuia atât de mult, încat de-acum o viaţă întreagă nu mai e suficientă pentru a putea pierde sau uita ce am primit.

Ti-am arătat ce înseamnă viaţa; nu-ţi mai rămane de-acum decât să trăieşti aşa cum ştii, cum iţi doreşti. Mi-ai fost călăuză în drumul spre "acasă"; nu-mi mai rămâne de-acum decât să merg pe acest drum, până la capăt.

Port în pieptul meu urmele încinse ale tălpilor sufletului tău. Ce am primit, în suflet îmi va rămâne!

N-am uitat nimic din tot ce am primit! N-am uitat nimic!

Doar am înteles...

Pe tarmul marii...

Patru zile in Vama Veche. Patru zile, singur, complet singur. Desi Vama gemea de lume, cortul meu si-a gasit o ascunzatoare perfecta, departe de orice privire indiscreta, in fundul unei gradini, printre busteni de vita de vie, sub un copac cu coroana joasa si stufoasa. Doar eu si pasarea ce s-a gainatat pe cortul meu, precum si paianjenii care-si tesusera panza in colturile cortului, asa cum singuratatea isi tesea itele in colturile sufletului meu…

Singuratatea probabil ca are farmecul ei, dar numai atunci cand este cautata.

Cand mi-am cerut zilele de concediu pentru a prinde Folk You de la primele acorduri de chitara, eram ferm convins ca zilele acelui sfarsit de saptamana la mare aveau sa fie cele mai frumoase zile din aceasta vara. Eram chiar incredintat ca prin cererea de concediu, pentru a putea ajunge de joi, de la prima zi de festival, voi fi facut o surpriza. Eram ferm convins ca voi sta tolanit pe nisip, in fata scenei, inconjurat de prieteni si nu numai… Nu stiam ca viata avea altceva pregatit pentru mine.

N-a fost sa fie! Poate data viitoare! Caci daca iti doresti ceva cu adevarat, Universul te ajuta sa reusesti, nu?

Mi-a prins bine, insa, contactul cu scena. Si marea. Si valurile. Si briza, ce aducea de peste mare soapte nedefinite…

Am descoperit ca eternicul vant de libertate ce se revolta in mine se poate regasi la fel de bine si in mare. Intotdeauna am venit in Vama pentru alura ei de sat pescaresc hemingwayian, pentru libertatea de pe plaja, pentru muzica ce nu-mi zgarie auzul, pentru dansurile de pe plaja in puterea noptii, pentru ca pot sa-mi iau bere si vin de la supermarket si sa le beau pe plaja, in fata teraselor si bucurandu-ma de atmosfera de acolo, pentru concertele care se intampla mai mereu pe acolo, pentru oamenii cu chitara in spate, pentru a face baie, pentru a-mi colora pielea sub razele soarelui, pentru a fi cu prietenii si multe altele, dar niciodata pentru mare. Nu o vedeam de atata apa! Eram preocupat doar de mine si de a ma simti bine. Acum, singur fiind, am privit marea si am inceput sa inteleg ca vorbeste. Iar trupul meu lasa vesnic aceleasi urme, pe unde trece, chiar si pe tarmul marii…

Am ajuns joi seara, dar prima baie am facut-o abia tarziu in noapte, spre dimineata, dupa ce s-au terminat cantarile de pe scena Folk You. A fost singura baie pe care am facut-o in toata perioada cat am stat acolo. Ziua de vineri, pana la inceperea cantarilor, am acordat-o exclusiv contemplarii si comunicarii cu marea. Si am inteles ca doar cand suntem singuri (si acum ma refer numai la singuratatea fizica) vedem cu adevarat lucrurile care ne inconjoara.

Ce am vorbit cu marea, ce marturisiri ne-am facut, ce revelatii am avut, n-am sa va spun. Am sa va spun doar ca, stand acolo, pe malul marii, singur, doar eu cu apa, doar eu si valurile in care alta data ma aruncam entuziast, pe vremea cand credeam ca tot ceea ce am mi se cuvine, ca toata lumea e a mea, ca sunt tanar, deci nemuritor, ei bine, pe tarmul marii intre 2 Mai si Vama Veche (unde mi-am petrecut tot timpul in afara cantarilor de pe scena Folk You si a orelor de somn) am inteles ca fericirea inseamna sa fii acolo unde iti doresti sa fii.

Sunt tot numai creta…

"Plecarea"

Ati observat cum, uneori, un simplu fapt sau lucru produce in noi o avalansa de amintiri carora nu le mai putem face fata? Un parfum, o scena, un gest, o situatie, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, trezesc in noi, uneori, amitiri si melancolii care ne coplesesc. Ne coplesesc!

De data asta a fost melodia “Plecarea”, de Ducu Bertzi. Era in mijlocul verii, in faptul serii, pe o caldura naucitoare, intr-un tren personal jegos ce ne ducea spre casa… tocmai ne dadusem jos din Parang, de pe Custura Carjei. Imparteam melodiile mp3player-ului (acum deja pierdut si acesta) prin intermediul castilor (una mie, una tie – asa se impart lucrurile frumoase intre doua suflete ce se indragesc). Dupa o zi incarcata de emotii, de trairi si, poate, chiar de amintiri, melodia amintita mai sus a fost, pentru ea, picatura care a umplut paharul amintirilor si al melancoliei. Si totul, tot ce era inchis in zid, s-a revarsat ca dintr-un cer senin intr-o ploaie de lacrimi. De tristete, de melancolie, de fericire, de regrete… ce importanta ar fi avut sa stiu asta? Erau lacrimile ei, iar motivele ii apartineau. O tineam si ma tinea de mana si, da, asta avea importanta! Era clipa ei, iar eu am trait clipa mea, alaturi. Si nimic, nimic in mine sau din afara nu imi spunea ca ar fi fost in zadar. Totul are un sens, iar viata fiecarei fiinte sau plante are un scop. Si tot ceea ce traim si toate persoanele si fiintele pe care le intalnim, sunt semne pe care noi inca nu am invatat sa le citim. Toate aceste semne sunt hieroglifele noastre personale, pe care noi singuri trebuie sa le descifram.

Imi place sa cred ca toti cei pe care i-am intalnit si au sapat urme (mai mult sau mai putin) adanci in sufletul meu, precum si cei pe care ii voi intalni de aici inainte precum si toate cate am trait si cate imi va fi dat sa mai traiesc, reprezinta repere in drumul meu spre ideea de OM, idee de multi oameni uitata, din pacate.

Ascultandu-i suspinele si simtindu-i tresaririle sufletului in palma, am intors capul spre stanga si am privit cateva clipe afara, prin geamul murdar al trenului. Acolo, afara, pe panta abrupta a unui delulet impadurit, o stanca golasa, izolata, isi traia povestea ei. Vegetatia se chinuia s-o acopere in intregime, dar stanca golasa si alba isi itea cu incapatanare piscul alb deasupra tuturor boschetilor si a copacilor. Era acolo in poveastea acelei stanci, un talc precum in toate cele. Facea parte dintre marile minunatii ale lumii, ca si lumina soarelui, ca si primavara, ca si imaginea din ape intunecate a acelei scoici de argint pe care noi o numim luna. Dar, inteleasa ori nu, stanca isi duce si acum, in tacere, lupta ei cu vegetatia, care incearca s-o cucereasca, sau poate doar s-o ascunda privirilor, s-o reduca la tacere, sa nu-si mai strige povestea: „in marile incercari ale vietii, esti singur, complet singur, dar asta nu inseamna ca nu vei putea razbi.”

Totul, totul in jur este un lung sir de povesti, mai mult sau mai putin interesante. Dar Marea Poveste? Eu mi-am trait Marea Poveste?

Drumul spre casa nu mi-l mai amintesc. Tot ce stiu e ca am facut un scurt popas prin Craiova, de unde ne-am luat lucrurile ce ramasesera pe acolo si am pupat miaunelul... si deasupra noastra era un cer senin, spuzit de stele, care uneori are si luna plina.

„Nu stiam ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca”, spunea Paler.

O voi, lucruri si intamplari dragi ce zi de zi imi colorati viata, de ce, de ce simtiti nevoia sa va preschimbati in amintiri si sa plecati de langa mine?

Am atatea amintiri (si acum ma refer numai la cele frumoase) incat as putea povesti luni in sir, fara oprire, fara macar sa fac pauze de somn. Si nu regret nimic din ceea ce nu intra in aceste amintiri, nu regret decat ceea ce nu mi s-a intamplat si n-am trait inca. Poate nici macar atat!